E greu de trăit pe un cerc

”E greu de trăit pe un cerc, domnilor. Oriunde în altă parte lucrurile sînt cît de cît logice. Dar aici nu ştii dacă mai are rost să mergi pentru a ajunge în acelaşi punct în care te afli. Asta te tulbură. Ridici din umeri şi-ţi spui că e totuna, poate, dacă rămîi pe loc sau îţi tîrîi picioarele de-a lungul cercului. Dacă te revolţi, faci o săritură din destin. Fie şi în abis. Dar trebuie să ai putere pentru această săritură. Mi-e somn. Voi continua mîine. M-î-i-n-e. Există “mîine”? Pe un cerc nu există decît amintiri pe care calci mereu, ca pe şopîrle, sau “azi”.” (O. Paler)

Am stat mult pe gânduri dacă e bine să scriu ceea ce urmează să scriu. Am decantat într-un fel absurd ultimele câteva zile, încercând să le las deoparte, pentru altcândva. Când voi putea să le oglindesc mai limpede. Multă vreme după ce teatrul mi-a devenit acasă mi-am dorit, într-o concomitență absurdă, să arăt lumii și să ascund de lume ce e în spatele cortinei. Să destram povestea și să păstrez povestea. A lucra în teatru e miraculos și absurd, în același timp. E administrativ și poetic. E dur și e ludic. E în toate contradicțiile posibile pe care un loc de muncă le poate sau nu le poate cuprinde, dincolo de orice fel de scheme și rigori teoretice. Teatrul e un loc al întâlnirii și al granițelor care se destramă în cea mai deplină autenticitate, pentru a croșeta vieți străine și a le reda cu o familiaritate greu de încapsulat în logica unei rațiuni pure. Și totuși, dincolo de plămada din care sunt făcute atâtea și atâtea personaje, regăsești ființa vie, din carne și din sânge. Aceeași carne și același sânge ca al nostru, al tuturor. Același Shylock, descompus în fărâme de suflet.

Maia Morgenstern nu mai este, de câteva zile, managerul Teatrului Evreiesc de Stat. Nu e un secret acesta, pentru nimeni. Sunt deja două luni complet anapoda, de când încerc să găsesc un soi de normalitate și să mă familiarizez cu ideea. Și câteva zile de când ideea a devenit materie. Și sunt tot atâtea zile de când mă simt înstrăinată de mine însămi. Pentru că nu am cunoscut teatrul decât cu ea ”la cârmă”. În cei 11 ani de când ne cunoaștem au fost atâtea și atâtea dăți în care mi-am zis de un milion de ori că mi-aș dori să nu mai avem acest raport ierarhic și să nu ne mai certăm, să fie totul în armonie, să nu mai existe nicio fărâmă de disensiune. Probabil că nu e om pe lumea asta cu care să mă fi certat mai des. Și cu care să mă fi împăcat mai des. Dar acum, când scriu, nu mi se mai par atât de importante nici neînțelegerile, nici împăcările, nici cele 50 de premiere, nici cele 9 ediții de festival internațional, nici zecile de deplasări, nici, probabil, sutele de evenimente pe care le-am construit împreună. Nici eternele dispute. Nici plânsul infinit. Nici dorul enorm. Nici orele multe petrecute în mașini, avioane ori rătăcite prin aeroporturi străine.

Singurul lucru la care mă pot gândi acum și la care mă voi gândi, atât cât voi mai avea o brumă de luciditate, pe lumea asta, va fi eterna recunoștință pe care am să v-o port, pentru tot amalgamul de stări emoționale pe care mi le-ați oferit. Pe care nu le-aș schimba pentru zece paradisuri. Și pentru că mi-ați oferit șansa de a vă cunoaște așa cum puțini au privilegiul să o facă. Nu știu dacă veți mai fi sau nu manager la noi la teatru, știu însă că avem nevoie să vă avem aproape, în continuare. Și mai știu că a fi pus cu adevărat, pe harta teatrală, o instituție, nu e puțin lucru.

Mulțumim. Și mulțumesc.

P.S. Fotografia e de acum 11 ani. Când încă vă veneram. Între timp, am încetat să vă venerez. Și am început să vă iubesc.