Viața se întâmplă

Viața se întâmplă. În virtutea unei inerții care ne este, de multe ori, străină. Sigur că ești acolo și faci pași într-o direcție sau alta. Dar, în fond, nu prea știi ce urmează. Când am ales astă-vară care e drumul academic pe care vreau să continui, n-am făcut-o cu deplina convingere că aleg corect. Dacă la psihologie sportivă mă trăgea ața deplin, din rațiuni evidente, la psihologie organizațională era un lung șir de potențiale scenarii catastrofice pe care aveam să le experimentez. Cred că au fost și vreo două narațiuni civilizate, în mintea mea, dar balanța atârna greu în cealaltă direcție.

Totuși, cum nu poți planifica relele după bunul plac, nici lucrurile bune nu le poți naște din inerția voinței proprii. Am purtat dialogul de mai jos cu profesorul Dragoș Iliescu într-o stare semi-inertă, generată de mirarea de a-l avea pe acest om, care este mai mult decât o somitate în domeniul dumnealui de activitate, în fața mea. În același timp, vorbeam cu profu’ meu. Și, într-o atare dinamică, lucrurile se simplifică. Și capătă un fel de permeabilitate a binelui și a liniștii că, oricât de complicat ar fi să te expui astfel, ești totuși safe.

N-am suficientă distanțare temporală ca să mă pot obiectiva îndeajuns și să înțeleg turnura realității pe care o trăiesc, la acest moment. Încerc doar să mă bucur de fiecare zi în parte și să mulțumesc proniei cerești pentru felul entuziast în care m-a plămădit. Nu cred că am vreun merit în chestia asta, dar it’s so nice to have it.

Vă invit așadar, cu același entuziasm cu care eu mă bucur de tot ce înseamnă școală în viața mea, să ascultați dialogul de mai jos. Promit să merite timpul investit