Rutina firească a lui decembrie

În rutina firească a oricărui decembrie, se întâmplă să ne oprim un pic. Nu pentru că ne-am dori neapărat. Căci butonașele noastre de ființe vii, pseudo-robotizate, ne îndeamnă tot la acțiune. Poate că vrem o zi, două, trei de pauză. Dar vrem la fel de tare să ieșim din claustrarea necesității de a sta la mese la care poate că nu vrem să stăm, de a celebra lucruri pe care poate că nu vrem să le celebrăm, de a reda culorilor tabloului cotidian nuanțe pe care poate că nu vrem să le redăm.

Am crezut, în anii de pe urmă, că această sărbătoare a Crăciunului e despre lumină și despre speranță. Și, mai mult decât orice altceva, despre iubire. Doar că săptămânile recent încheiate ne-au adus într-o atare scindare, încât pare aproape ipocrit să invoci valori atât de universale și atât de utopice, în fond. Parcă nu e loc, Crăciunul acesta, de mari declarații. De cuvinte pompoase. De urări din dicționar (sau de pe chatgpt). E loc doar de o fărâmă de liniște. Și de un pic de credință, atâta cât mai poate să fie, în fiecare dintre noi. O credință a coabitării. Nu dintr-o bunătate la fel de improbabilă precum speranța. Ci dintr-una a conștientizării imposibilității de a exista altfel decât printre alte ființe umane.

Vreau să sper că iubirea mai are sens în acest peisaj temporal cenușiu, atâta timp cât fiziononomia ei declarativă e dublată de fapte. Cum vreau să sper că lumina mai are loc în acest calendar grăbit, atâta timp cât întunericul poate să fie și o formă de consolare, nu doar de pericol.

Vă urez și îmi urez sărbători așa cum avem nevoie, fiecare în parte, să le trăim! Nu constrânși și nu constrângând. Ci liberi, în acțiuni și în spirit, conștienți de condiția noastră umană!