Descompunerea atomilor

Nu sunt chiar convinsă, dar cred că la ora asta la care scriu am reușit să-mi descompun toți atomii din corp. Deși ei, săracii, ar trebui să fie indivizibili. Sau, mă rog, electronii și nucleele care îi compun. Cu îngăduință pentru eventualele derapaje, încerc să relatez o poveste recentă, conexă zilei de azi.

O zicală românească spune să-ți transformi numele în renume. Însă atunci când faci asta, renunți la ceva fundamental din tine. De dragul unui altceva, care e la fel de parte din ceea ce ești tu. Doar că renumele e un construct. În vreme ce numele e un dat. Nu știu cât de multe știu mulți oameni despre mine, dar cu certitudine este de domeniul evidenței că prestez activități sportive într-un fel foarte fanatic. Ceea ce sigur că mă bucură, pe de o parte. Dar, pe de altă parte, mă ”obligă” la o permanentă disponibilitate sportivă, pe care nu o am întotdeauna. Din motive care nu țin de voința mea exclusivă. Și ce e destul de apăsător, din punctul acesta de vedere, este că nimeni în jurul meu nu-mi aude neputința. Chiar dacă o verbalizez, de multe ori. Pentru că, deși nu conștientizăm asta, nu reușim să ne ascultăm unii pe alții, într-un mod foarte real. Mai degrabă ne auzim, dar sunetele astea sunt biasate de tot felul de etichete pe care ni le punem unii altora. Lucru care, la drept vorbind, împiedică destul de mult procesul ăsta, și-așa anevoios, al comunicării.

Cu zece zile în urmă, după ce abia trecusem pe la sală, de-a lungul a multe zile în care n-am avut nici timp, nici energie suficientă să fac asta, mi-am spus, în sinea, că s-a încheiat etapa sportivă a vieții mele. Știind, desigur, din experiențele de viață precedente, că toate perioadele fanatice pe care le-am trăit au ars puternic, dar când s-au stins, n-a rămas altceva decât cenușă. Și, purtând după mine această conștiință a propriei realități, am crezut că n-am să mai am de-a face cu sportul. Sau cu sala, mai exact. Ceea ce, la drept vorbind, mi-ar leza teribil sistemul de reglare emoțională, și așa extrem de fragil. Pentru că, în cei aproape trei ani de când merg la sală, mi-am construit un univers acolo. Foarte palpabil și extrem de personal.

Deși abia număr pe degete clasele făcute în ultima lună, joi am încheiat cu brio șapte ore de cycling. Iar astăzi am reușit să-mi bat recordul personal – am făcut unsprezece clase la convenția de fitness FIT for Future – Les Mills Sprint (cycling), The Mind: Energizer Cycling, The Heart Mover: Cycling, Game Changer Training (ceva rău de tot), Les Mills Body Pump, Les Mills Body Attack, Les Mills Core, Les Mills Grit, Les Mills Body Balance, Les Mills Body Combat (the one and only) & Dance Battle.

Sigur, sunt oleacă scelerată. Ca să nu zic că nu mai am nicio țiglă la locul dumneaei. Și sigur că inima mea poate că ar fi preferat să-i livrez niște suferințe emoționale decât să o supun acestei demențe (glumesc, n-ar fi preferat asta). Însă, cu excepția unor vagi momente în care am crezut că mor și a multelor înjurături pe care le-am rostit cu generozitate (e mecanism de coping pentru limitele mele fizice, pe care le tolerez cu greu, ce-i drept), a fost o zi absolut perfectă.

Nu pot să spun exact ce mă ține pe ”frontul” sportiv atât de mult. E sigur o doză de nebunie, una și mai mare de entuziasm, dar și multă chimie a creierului, care își face treaba. Și probabil un dealer de niște substanțe dubioase, pe care e posibil să mi le injecteze cineva în somn. Însă, mai mult decât toate astea, e universul de care vorbeam mai sus. M-am simțit astăzi ca acasă. Într-un spațiu în care cunoșteam aproape pe toată lumea. Pentru că am investit acest timp al ultimilor trei ani în acest refugiu, care este sala de sport. Și pe care pare că nu-l pot părăsi încă. Pentru că mi-e ancoră bună. Și pentru că mi-a fost ancoră bună din primul moment în care nu binele, ci foarte răul m-a trimis acolo. Și cu tot istoricul meu, pe alocuri turmentat, din acești trei ani fanatici de mișcare, am înțeles astăzi că ăsta e tabloul în care singură m-am pictat. Și ăsta e peisajul unde vreau încă să folosesc un generos șevalet plin de culori de tot soiul, pentru a completa materialitatea acestui tablou.

Am avut astăzi lângă noi campioni olimpici. Și nu e de ici, de colo să stai în preajma unor asemenea oameni, care-și depășesc condiția și limita lor umană, pentru o cauză care transcende binele și bunăstarea lor personală.

Am avut astăzi lângă noi oameni trecuți de prima, a doua și poate chiar a treia tinerețe, care au ales să-și țină buletinul în buzunar și entuziasmul la vedere.

Am avut astăzi lângă noi copii, care au văzut în ochii oamenilor mari de lângă ei fericirea aceasta atât de simplă, de a te mișca.

Iar eu am avut astăzi bucuria de a fi lângă acești intructori pe care atât de mult îi iubesc și îi prețuiesc, pentru tot binele pe care l-au adus în viața mea. Și lângă acești oameni, cărora eu le spun ”colegi de suferință”, dar care sunt mult mai mult de atât. Oameni pe care i-am cunoscut datorită acestui dar enorm pe care natura ni l-a oferit nouă tuturor – mișcarea.

Când am plecat de acasă, dimineață, pe o vreme de o calitate cel puțin îndoielnică (și știind că mă așteaptă un hei-rup total), mi-au răsărit în minte versurile lui Eminescu: ”Ce mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri, / Că de-i vremea rea sau bună, / Vântu-mi bate, frunza-mi sună; / Și de-i vremea bună, rea, / Mie-mi curge Dunărea”. Nu putem alege nici vremea, nici vremurile. Sunt cele care sunt și așa au fost și vor rămâne pentru eternitate. Însă putem alege să vedem ploaia ca pe o oportunitate sau ca pe o apăsare. Iar mișcarea e o permanentă alegere. Bună, în milioane de feluri.

Mulțumesc din suflet tuturor celor care au contribuit la această minunată zi!