Agape sau philia

– Agape me?

– Philia.

– Agape me?

– Philia.

– Philia me?

– Philia.

O limbă e îndeajuns de bogată atunci când îl poate exprima pe ”te iubesc” în îndeajuns de multe feluri, încât să nu lase loc de confuzii. Mă rog, e o concluzie personală. N-am consultat niciun lingvist, care să-mi valideze credințele. Însă am realizat astăzi, ascultând despre dialogul redat mai sus, presupus a fi avut loc între Iisus și Sfântul Petru, că până și entitățile divine se lovesc de același blocaj lingvistic de care ne lovim cu toții, de vreme ce nu avem epicentre comune de decodificare. În greaca veche, iubirea se exprima în patru feluri: prin eros (iubirea erotică), prin philia (iubirea bazată pe prietenie), prin agape (iubirea care pretinde sacrificiul suprem) și prin storge (iubirea între cosangvini). Astfel, dialogul ne spune că, în vreme ce Iisus invoca iubirea dispusă la sacrificiul suprem, Petru îi oferea simpla prietenie. Oare de câte ori și cu câte ființe umane reiterăm dialogul acesta, într-o viață de om? Fără să înțelegem că măsurăm un sentiment nosologic comun cu instrumente diferite. Cum nu înțelegem că, de fiecare dată când ne îngropăm inimile în teama unor potențialități cu deznodământ negativ, ele rămân inimi doar prin omonimie. Sigur, e o idee postulată de Aristotel, aceasta a dezinstrumentalizării unor instrumente care își diluează menirea inițială într-un soi de neant. Idee care are însă aplicabilitate practică și astăzi.

Am început acest text scriind despre iubire. Dar asta pentru că am vrut să scriu despre moarte. Pentru că atât de încurajator și amăgitor de laolaltă pot fi încapsulate aceste două idei. Am avut aseară, în timpul spectacolului celor de la Teatrul Național din Cluj – PIETONUL AERULUI de Eugen Ionesco (regia Gábor Tompa), acest gând, al propriei morți, ascultând ce spune Beranger. Anume că ”dincolo de infern nu mai este nimic […] nimic altceva decât abisurile fără sfârşit… abisuri nesfârşite”. Și-apoi, dacă ”dincolo” nu e cu adevărat nimic, de ce atâta teamă, de fapt? Mi-am dat seama că atât de rar analizăm asumat condiția propriei mortalități, pe care o purtăm după noi în fiecare zi. Din pricina ei alergăm atât de amețitor, de frica ei vrem să iubim cât mai mult și cât mai profund, din cauza ei ne ascundem în variate hăuri interioare, sperând că nu vom fi atât de repede dibuiți. Și totuși n-o putem verbaliza. Cum așa de frumos o face Irvin Yalom, comparând oglindirea proximă a morții cu a privi soarele în față.

Nici HAMLET-ul din această seară, o producție absolut minunată a Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova (regia Declan Donnellan), nu m-a îndepărtat de gândul de cu o seară în urmă. Deși n-am văzut niciun Hamlet mai plin de umor ca cel din seara aceasta. Dar mi-am amintit că ”până şi zborul frânt al unei vrăbii ţine de ursita dată de pronia cerească”.

Nu trec prin vreun episod depresiv, care să mă ducă cu gândul la moarte. Cum ar putea părea un astfel de demers venit de nicăieri. Dar poate că e curativ să invităm la dialog demonii cei mai adânci care zac în interiorul nostru. Pentru că tocmai ei ne fac să acționăm în feluri în care poate că nu am acționa, dacă am putea crede pentru măcar o secundă că ne pot fi și prieteni, nu doar hoți de identități. Fie ele și temporare.

Deși am o viață bună, din multe puncte de vedere, trăiesc și eu cu propriile tristeți, în fiecare zi. Ca oricare dintre noi. Plâng în fiecare zi. Mă zbat în fiecare zi. Încercând să caut un sens în noianul de non-sens care pare uneori realitatea imediată. Mă și bucur însă. În aceeași fiecare zi, în care nu înțeleg prea multe nici despre iubire, nici despre moarte. Nici despre frica asta cotropitoare care le cuprinde pe ambele. Înțeleg, totuși, că între cei doi antipozi există o intrare secretă, care-i apropie. Dincolo de văzul nostru omenesc. Și asta mă face să încerc să practic, în cel mai bun fel de care sunt capabilă, exercițiul viețuirii. Cu bunele și relele sale. Acumulând litere bizare, de prin tot felul de alfabete, și sperând că într-o zi se vor fi adunat suficiente încât să pot să mă bucur de cuvinte și, de ce nu, de propoziții care să dea sens acestui lung șir de contururi lipsite de semnificații individuale, dar atât de valoroase în orice potențial demers colectiv.