Profele și destinul

Puține lucruri îmi plac pe lumea asta mai tare decât ideea de destin. Oricât de romanțios ar suna asta. Oricât de catalogat de către știință ca fiind ”gândire magică”. Deși îmi este destul de greu să mă mai cuplez la orice înseamnă abstract, câtă vreme orice zi de școală e plină de o concretețe care-mi strivește fiecare vers nescris încă. Și fiecare iluzie al cărei substrat nu are nimic de-a face cu realitatea materială, imediată.

Însă, în măsura în care a mai rămas o fărâmă de credință în mine, în acest ceva atât de intangibil și de puțin verosimil, cum e destinul, am să cred că am făcut lucruri bune în alte vieți, de vreme ce în asta am avut parte de oameni atât de generoși și de atenți cu mine. Dacă sunt atât de captivă școlii, încât trăiesc viitoarea absolvire ca pe un cataclism sufocant, e pentru că fix acolo, la școală (indiferent care a fost aceasta), am întâlnit-o pe Profa. Și asta e ceea ce eu înțeleg ca fiind destin. O conceptualizare lingvistică materializată prin portretele multelor femei care mi-au fost profesoare, mămici, prietene, pedagogi, mentori, tartori uneori, minți limpezi pentru sufletul meu tulburat de tot felul de experiențe.

Trăim în paradigma asta absurdă, pe alocuri, a multelor cifre contabilizate. Mulți oameni, multe activități, multe interacțiuni. Toate un garant al unei false validări sociale. Și a unei false validări a sinelui. Deși sunt și eu tributară matematicii acesteia inutile, nu am numărat niciodată câte sunt profesoarele care mi-au schimbat viața. Pentru că fiecare în parte are locul ei bine sedimentat în inima mea de copil. Și-apoi, n-am putut funcționa niciodată în ierarhii și comparații, pentru că fiecare om pe care îl întâlnim, în viața asta, ne dă o fărâmă din sensul lui. Spre a-l lustrui pe al nostru.

Luana Pop e prima Profă din lunga mea viață studențească. Pe ea am chinuit-o cu prima mea licență, de la sociologie. Tot pe ea cu multele mele povești de viață pe alocuri amuzante, pe alocuri triste. Nu ne vedem pe cât de des ne-am dori. Dar atunci când o facem, e ca și cum ne-am fi văzut ieri. Mai punem fiecare câte o piesă de puzzle la povestea întâlnirii noastre. Și mai întregim un pic tabloul unei realități co-construite. Ne-am regăsit la facultate, cu ceva ani în urmă, când am ținut câteva seminarii pentru cursurile pe care le preda. Și-aproape că-mi părea neverosimil că se întâmplă asta. Ne-am regăsit apoi în lungi plimbări de seară, în parcul Herăstrău. Ne-am regăsit și în incertitudinile fiecăreia dintre noi. Și în multa bășcălie pe care o face, când mă vede așa pierdută în univers.

Nu știu unde am rătăcit în cei 15 ani trecuți, de când ne cunoaștem. Prin alte școli, cu siguranță. Pe la alte întâlniri, la fel de marcante, cu alte Profe. Nu multe. Ci exact atâtea câte mi-au fost necesare. Minții și sufletului meu. Fiecare în parte, ”cea mai cea”. Fiecare în parte, unică și semnificativă, în spectrul realității mele.

N-am ierarhii, Profa. Nici clasamente. Am însă multă iubire. Pe care o păstrez acolo, pentru dumneavoastră. Cu multă recunoștință.

P.S. N-am pus filtre la pozuță, că suntem gigea în variantă naturală