Sari la conținut
Oana Monica Nae
← toate textele Narațiuni despre viață

Unde lucrezi? La teatru.

17 martie 2024
Unde lucrezi? La teatru.

– Unde lucrezi?

– La teatru.

– Ești actriță?

– Nu.

Cred că nu există vreo recurență mai pregnantă, a vreunui dialog purtat în ultimii mei zece ani de viață, decât cea redată mai sus. Și, de fiecare dată când contextul mă pune în situația de a oferi răspunsul acesta tipizat, îmi dau seama că există o predispoziție perceptuală socială către anumite meserii, condiționate de instituțiile care le generează.

Cu câteva zile în urmă s-au împlinit zece ani de când lucrez la Teatrul Evreiesc de Stat. Nu ca actriță, după cum menționam mai sus. Culmea, dacă e ceva ce nu am făcut în teatru, în pelerinajul meu prin multe activități menite să-mi țină interesul activ, aceasta e singura pe care n-am încercat-o. N-am avut niciodată dorința asta. La drept vorbind, scena nu mă îmbată la fel ca pe Nina, celebrul personaj cehovian. Mă pune, e adevărat, pe gânduri. Și-s atâtea și atâtea momente în care am stat în bezna prafului pus pe lemnul acela desuet, pentru care mulți actori și-au pus propria existență la bătaie. Și-s atâtea clipe în care am mângâiat pereții teatrului. Și în care am stat în pustietatea unei săli goale, căreia îi lipsea chintesența propriului sens – publicul. Sunt nopți multe pe care le-am petrecut acolo. Și amintiri… cât pentru trei vieți. Urmează în curând a 50-a premieră pe care o ”prind” la teatru. Și parcă nu mi-e clar când a început povestea asta. Și când a devenit din casă, acasă.

Viața într-un teatru are cutumele ei specifice. Alertele ei specifice. Clipele alea de tensiune din preajma unei premiere. Agitația din preajma unui festival. Neconcordanțele din preajma unui turneu. Nu funcționează ca orice altă organizație. Deși are elemente comune, desigur, cu oricare altă entitate instituțională. Însă teatrul are pulsiunile lui specifice. Și freamătul lui. Care nu e al unui serviciu obișnuit, ci al unei realități co-construite, la temelia căreia se pun nu doar chestiunile administrative. Ci și spiritul. Și virulența actului creator. Și patima fuziunii dintre perenitatea textului scris și efemeritatea spectacolului.

Sigur, odată ce vezi ce e în spatele cortinei, te destructurezi pentru eternitate. Nu mai poți gestiona convenția teatrală ca atare. Nu mai poți fi spectatorul naiv de odinioară. Căci ești claustrat în realitatea frustă a omului devenit personaj. Și în realitatea epocii tale, scindată artificial pentru a deveni, o vreme limitată, o traducere fidelă a unei alte epoci. Dar acest comerț aparent inegal are doza lui de justețe. Pierzi ceva, câștigi altceva. Nu-l mai vezi pe Moș Crăciun pe firmamentul propriilor tale iluzii de copil, însă asiști la construcția atelierului său. Într-o altă paradigmă, butaforică, dar cu o aceeași esență magică. Căci și în teatru, ca oriunde altundeva pe lumea asta, e la fel de valabilă ideea că frumusețea e în ochii celui care privește. La fel cum orice poveste își poartă personajele atâta timp cât există un observator exterior, dornic să le însoțească în călătoria lor.

Am făcut, în acești mulți ani trecuți, zeci de mii de fotografii, sute de filmări, zeci de afișe și de caiete program. Am scris zeci de comunicate de presă, și mii de hârtii cu tentă administrativă. Am refăcut site-ul de o sută de ori, până a ajuns să-mi placă (deși niciodată nu îmi place îndeajuns). Am vorbit cu mii de spectatori. Am mers în zeci de turnee în țară și în afara ei. În materie de cifre, relația mea cu teatrul a fost una mai mult decât plină. Însă m-aș minți pe mine însămi dacă n-aș recunoaște că au fost și momente când am vrut să renunț. Când am crezut în iluziile proprii mai mult decât în materialitatea realității. Și-apoi când m-am transformat dintr-un angajat perfect într-unul imperfect. La 26 de ani eram complet necoaptă pentru a fi om de teatru. Am devenit, între timp. Dar după zece ani de profesie, asezonați consistent de cei cinci ani de teatrologie (facultate și master), omul de teatru din mine a început să moară lent. Înțelegând că nu statutul acesta îmi dă valoare umană. Ci ce e dincolo de acest înveliș.

Dacă ar fi să fac decontul mulților ani în care am fost și mult prea prezentă, și mult prea absentă, în acești ”cei mai frumoși ani” ai unei tinereți care pare să-și fi modificat granițele întru o adaptare a noii realități pe care o trăim, n-aș putea spune decât că a fost tare frumos.

Și, pentru că recunoștința e o chestiune la fel de necesară precum aerul pe care îl respirăm, sunt doi oameni fără de care eu și teatrul am fi fost entități complet divergente.

Prima este Maia Morgenstern. Omul care m-a adus în teatru, de nicăieri, dintr-un motiv pe care nu l-am aflat nici măcar până azi. Necunoscându-mă în niciun fel. Este omul cu care m-am certat cel mai mult în viața asta. Dar și omul cu care m-am împăcat cel mai des. Și, dacă nu-i pun la socoteală pe părinți, este omul care mi-a schimbat viața în cele mai felurite moduri cu putință. Iar această întâlnire e un noroc îndeajuns de mare, cât să compenseze nenorocul altor părți ale vieții mele.

Apoi, Alinta Ciuca este cea la care mă raportez întotdeauna, ori de câte ori se întâmplă să fiu la școală și să trebuiască să ne gândim, în diferitele exerciții pe care le facem, la un om lângă care ne-am simți în cel mai adevărat confort uman. La un om care să fie ancora noastră. La un om cu adevărat bun.

Am mulți prieteni și oameni apropiați. În teatru, pe de o parte. Datorită teatrului, pe de altă parte. Și o tolbă plină cu povești pe care nu le-aș fi putut trăi în niciun alt colț de lume.

Nu știu cât de lungă va mai fi călătoria mea în teatru. Și nici n-aș vrea să știu, de fapt. Încă adun fire de nisip, spre a le transforma în perle. Pe care am să am, poate, curajul de a le purta cândva. În teatru sau în afara lui.

Momentan am doar această fărâmă de bucurie însoțită de un mare ”mulțumesc” adresat universului, că m-a invitat în această frumoasă călătorie cu deznodământ necunoscut.

✦