Viața ca organism

Viața unui om e un organism adeseori mai viu decât omul însuși. Căci își manifestă rațiunea și logica dincolo de voința celui pe care îl poartă după sine. Într-o suită de acțiuni care, puse pe hârtie într-o legitate materială, n-au aparent nimic de-a face cu omul pe care îl reprezintă.

Viața mea a fost dintotdeauna, din momentul în care am început să decid pe cont propriu ceea ce vreau să fac cu timpul și cu anii mei, o frenezie continuă. Un fanatism teribil care mi-a consumat și sufletul, și mintea, și rațiunea. Și orice mai poate fi consumat într-un om. Dar care, precum sângele donat care ”altuia mai tânăr locul său îl lasă”, ca să-l parafrazez pe Bolintineanu, mi-a resuscitat și sufletul, și mintea, și rațiunea. Sigur că orice fel de extremism vine la pachet cu priviri mirate din partea celorlalți, cu glume, cu judecăți, cu neînțelegeri, cu îndemnuri de tot felul, cu norme ale unei societăți prinse în menghina unei modernități pe care poate să o tolereze doar pe sfert, atunci când nu-i invadează limitările arhaice. Și poate că, având această „datorie culturală” a sfatului dat altuia, e un pic dificil să pretinzi măcar să fii ”protejat” de atâtea îndemnuri exterioare, care îți spun ce e bine sau ce nu e bine să faci, să alegi sau să fii.

Pentru că în mine zac două entități complet antagonice – un copil rebel și un bătrân înțelept – încerc să dizolv amărăciunea simțită de copil în lichidul amniotic protector al etății celui din urmă. E drept, nu-mi iese decât arareori. Dar atunci când se întâmplă asta reușesc să-mi calibrez ”nebuniile” în așa fel încât să iasă o medie rezonabilă între ceea ce e pentru mine ”normalitate” și pentru alții ”curiozitate”.

Am trăit fanatismul sportului la o intensitate de care nu mă credeam capabilă. Niște ani buni. Dar știam că se va termina, la un moment dat. Știam că prea multa lavă eruptă dintr-un teribil entuziasm se va întări, înfierbântată fiind de alte geografii. De alte teritorii a căror magmă stă să iasă la suprafață. Totuși, nu sunt încă pregătită să renunț definitiv. Ci, mai degrabă, să transform gradele multe, care s-au împuținat treptat, în ceva tolerabil pentru corpul uman. Ceva care să nu pârjolească.

N-am făcut prea multă mișcare în ultima vreme. Nici nu am cum să mai fac atât de multă, în următoarele luni. Nu de alta, dar risc să fiu supusă unor chinuri academice de către profele care îmi coordonează cele două mirobolante lucrări de diplomă (glumesc, profele sunt civilizate, eu nu prea). Însă nici nu vreau să împăiez ceva ce simt că nu trebuie muzealizat încă. Așa că peste două săptămâni voi alerga primul semimaraton din acest an, la Legal Half-Marathon. Totalmente neantrenată și îngrozită de chinul real la care urmează să mă supun, cu cei 21 de kilometri care mă așteaptă nerăbdători să-mi dea peste cap chakrele. Însă alerg cu un scop, care nu e doar al meu. Alerg pentru copiii cu autism și pentru orele lor de terapie, mult mai importante decât eforturile mele fizice și psihice conjugate. Așa că, dacă vreți să fiți alături de acești copii, vă invit să donați aici. Eu mă antrenez, între timp, cu reglarea emoțională, statistica, metodologia cercetării, religiozitatea, vina și rușinea, implicarea la locul de muncă, terapiile umaniste și altele asemenea. Nu strâng prea mulți kilometri. Însă mi-aș dori să strâng ceva cunoaștere.

Am să încerc totuși, în limitele capacităților mele foarte limitate de gestionare coerentă și cu sens a timpului, să mă și antrenez un pic. Căci, vorba lui Grig, boemul personaj al lui Mihail Sebastian: ”cât despre fericire… noi n-avem timp să fim fericiți”. Dar poate că fericirea nu e o condiție a temporalității, privită longitudinal, ci a însăși ființării prezente.

Mulțumesc anticipat pentru donații! Înseamnă mult pentru copiii aceștia!