Valorile

Martin Seligman, corifeul psihologiei pozitive, vorbește despre ceva ce se cheamă valori. Ierarhizate în diferite moduri. Unele dintre ele cardinale, fundamentale, esențiale. Pentru că valorile sunt cele care ne dau sens, atunci când nimic altceva nu ne mai oferă nici măcar o vagă motivație de a ne da jos din pat dimineața.

Cu ceva vreme în urmă, când am auzit pentru prima dată de povestea asta cu valorile, am stat și m-am gândit serios ce e primordial în viața asta, pentru mine. Care e acel ceva, imaterial și utopic, către care vreau să tind. Sigur că, privind valoarea ca pe un element fantezist, ea devine intangibilă. Și nu știu dacă era tocmai asta ideea lui Seligman. Însă, pentru cineva care încalcă cu multă credință și consecvență cea de-a doua poruncă a Decalogului – aceea de a nu-ți face chip cioplit – nu e tocmai de mirare că am reușit să pun pe piedestal ceva atât de însoțit de aură, prin însăși semnificația sa, așa cum este o valoare.

Am ales iubirea. Nu pentru că e la modă conceptul, în sine. Sau a vorbi despre el, mai degrabă, cu atâta deschidere. Ci pentru că mi-am dat seama că întreg circuitul acțiunilor mele are această finalitate. În orice spațiu în care funcționez. Și, contrar credințelor mele mai degrabă de copil, decât de adult, ale unui imaterial pe care aș vrea să-l conțin în epidermă, cu titlu de permanență, iubirea e cât se poate de materială. Nu în sensul mercantil al cuvântului. Ci în simbolistica unor acțiuni care, succedându-se, se așează într-o cronologie cromatică firească, pe șevaletul monocrom al realităților noastre.

Doar că valorile astea nu sunt bomboane pe care le bagi în buzunar dimineața, ca să-ți păstrezi glicemia în niște parametri, atunci când factorii de mediu sunt îndeajuns de invazivi încât să îți destructureze cotidianul. Ci devin parte din cadența propriilor pași. Pe care nu mai știi a-i păși altfel, doar pentru că suprafețele pe care calci sunt ori mai rigide, ori mai volatile, ori mai flasci decât cele pe care ești tu obișnuit să mergi. Și nu știi, în avans, când pășești în noi încăperi, ce te întâmpină acolo. Ce fel de rigori, ce fel de construcții, ce fel de cromatici. Motiv pentru care încerci să îți păstrezi propria cadență. Pentru că doar pe aceea o știi. Căci ea ți-a fost ritm și măsură bună. Și rimă, pentru ceea ce crezi tu că reprezintă o viață trăită cu sens.

Dacă aș putea, m-aș dezbăra aici și acum de acest fel hiper-analitic de a vedea realitatea. Am sentimentul că-mi cenzurează orice posibilitate de practică, sufocată fiind de prea multul filon teoretic. Însă nu pot să nu mă întreb până unde putem croșeta propriile valori, dacă ele nu țin de cald decât minții noastre, în vreme ce alți oameni, pe care ne dorim să-i aducem în cercul nostru proxim și să le prezentăm o fațetă nouă, a ceea ce credem noi că înseamnă justa realitate (desigur, în cel mai subiectiv mod cu putință, căci altfel nu cred că se poate) se simt fie copleșiți, fie îngrijorați, fie speriați. N-am găsit răspunsul ăsta nici în cărți, nici în terapii, nici în propria experiență de viață. Deși îi simt această alunecoasă stare de fata morgana în aproape fiecare interacțiune umană pe care eu o cataloghez ca fiind fundamentală pentru mine.