Memoria credinței

Bunule Eminescu,

Știam cândva multe despre tine. Dar le-am uitat. Anii se tot strâng în colivii care n-au loc de biografii defuncte. Am uitat aproape tot. Chiar și ceea ce am refuzat să știu despre tine. C-ai fost jurnalist. C-ai avut slăbiciuni politice. C-ai fost, poate, ceea ce se cheamă azi sociolog. Te-am vrut doar poet. Și te-am așezat pe raftul meu cu eternități doar cu versurile tale. Știu, e nedrept. Nu iubești un om doar pentru lucrurile care îți plac la el. N-ar fi justă o atare comportare în raport cu acest biet cuvânt, numit iubire, împovărat de milenii de putințe și neputințe. Dar unui poet îi poți iubi doar poezia. Și asta înseamnă că îl iubești în integralitatea lui. Și-n nemurirea lui.

Te-am memorat cu credință, Eminule cel iubit al unei alte poetese. Te-am strâns, vers cu vers, la pieptul meu de copil, și te-am încapsulat acolo. Pentru această efemeră călătorie ce se cheamă viață. Te-am căutat și în alți poeți. Și te-am găsit uneori. Te-am căutat în propriile versuri. Și te-am găsit din nou. Te-am căutat și în propria realitate, repetitivă și absurdă: ”alte măști, aceeași piesă, alte guri, aceeași gamă”. Și te-am găsit iarăși. Te-am căutat pe cer, în seninătatea verilor și în pustietatea iernilor. Și te-am găsit. Te-am căutat în cele mai adânci tristeți pe care un om le poate simți. În hăurile cele mai negre. Atunci când uitam, vorba lui Shakespeare, că ”tot la zi ajunge și cea mai lungă noapte”. Și te-am găsit încă o dată, în cuvintele Demiurgului: ”Și pentru cine vrei să mori? Întoarce-te, te-ndreaptă spre-acel pământ rătăcitor și vezi ce te așteaptă”. Și-am înțeles absurditatea propriei pustiiri. Și non-sensul alegerilor umane. Rătăcit în non-sensul suferințelor umane.

Te recit zi de zi. Cu glas tare ori șoptit. Mi-ai devenit atât de intim introiectat, încât mă rătăcesc eu în versul tău. Dar mă regăsesc mereu. În romantismul tău desuet, care atât de puțin cadrează cu epoca asta suspendată într-o soi de imponderabilitate istorică. Însă ce-are face? Nici nu vreau, nici nu pot să mă debarasez de tine. Cum nu te poți debarasa de limba mamei.

Aici, pe pământ, unde ”viața-i o baltă de vise rebele”, ți-am ura ani mulți și buni. Dar acolo unde poate că te-ai rătăcit – în haos ori în marea de stele – nu știm a-ți ura nimic din ceea ce se cuvine a-i spune unui poet de seama ta. Mulțumim doar pentru scurtul tău popas în acest spațiu. Timpul crește-n urma ta…