Sentimentul distopiei

Am de multe ori un ciudat sentiment al distopiei, în raport cu realitatea prezentă. Ca și cum ceea ce trăim e un fel de malaxor în care suntem amestecați și mestecați de către niște forțe exterioare nouă. Mai competente, mai structurate, mai abile să gestioneze orice fel de dimensiune care depășește capacitățile noastre umane. Niște forțe care ne aruncă în mașini pe care nu le conducem noi, pe străzi pe care nu le alegem noi. Poate că realitatea nu e asta, în fapt. Și e doar fireasca stare de spirit precară a oricărui început de an.

Mă gândeam însă cu un soi de tristețe la ziua de azi (mă rog, de ieri), declarată Ziua Internațională a Cuvântului ”Mulțumesc”. Nu pentru că n-aș valoriza cu toată ființa calitatea acestui cuvânt. Ci pentru că avem nevoie de a ni se reaminti că există o formă de limbaj care întrupează recunoștința. Și de o notificare în plus să ne aducem aminte că suntem oameni.

Eu am un fel foarte ciudat de a trăi. Atât de ciudat, încât dacă mâine aș dispărea, iar cineva mi-ar lua la puricat rețelele de socializare, mailurile și orice altă formă prin care un mesaj poate fi trimis în scris, cuiva, ar contabiliza un lung șir de ”te iubesc”-uri, de ”mulțumesc”-uri și de ”iartă-mă”. Scrise des, repetitiv și cu credința faptului că, de vreme ce furiile, fricile și mulții demoni interiori pe care-i avem își pot găsi ființarea zilnic, în discursurile noastre, iar în cazul lor nu ne temem de repetiții, ci le găsim ca fiind firești, atunci poate că talgerul cuvintelor bune ar trebui să-și ceară și el dreptul la echilibru. Întru o aceeași recurență precum reproșurile pe care ni le facem unii altora.

Sigur, într-o ierarhie a toleranței sociale, probabil că ”mulțumesc”-ul e cel mai ușor de acceptat în manifestarea lui cotidiană. În vreme ce un ”te iubesc” poate să destructureze multe realități, când vine de nicăieri. Dar pe mine ierarhiile nu mă interesează. Nu-mi plac, nu le înțeleg sensul, de multe ori, și nici nu caut să fac parte din ele. Așa că nici această ierarhie nu mă atinge în vreun fel.

N-am fost așa toată viața. N-am spus cu ușurință ”te iubesc” din pântecele mamei. Nici ”iartă-mă”. Nici măcar ”mulțumesc”. Deși ultimele două au devenit astăzi aproape reflexe. Dar le spun cu conștiința realității semnificației lor. Și cu conștiința faptului că eternitatea poate să rezide în poezii, în tablouri ori în bucăți muzicale. Însă nu și în viețile noastre. Limitate. Ca temporalitate, în primul rând. Ca spațialitate, în al doilea rând.

Mi-ar plăcea tare mult ca puținul timp pe care îl petrecem, fiecare în parte, pe planeta asta, așa cum e ea – mai strâmbă, mai nedreaptă, mai lipsită de echitate -, să fie totuși o călătorie în care să înțelegem că nu putem unii fără ceilalți. Și că limbajul e acel mijloc de comunicare prin care ne putem apropia unii de alții. Și ne putem valoriza unii pe alții. Și ne putem înțelege unii pe alții.