Pe umerii giganților

Există o tentație univocă, a fiecărei generații care a tranzitat planeta asta, să creadă despre ea însăși că este specială, că este diferită. Că ingerează și integrează, în temporalitatea ei efemeră, evenimente și substanțe pe care alții nici măcar nu și-ar fi putut închipui că le vor putea trăi sau gusta vreodată. Nevoia unicității e atât de mare, încât ștergem cu ușurință bucăți de istorii personale ori colective, doar de dragul de a fi originali. Și-apoi, dacă atâta ne dorim asta, cu siguranță vom crea și oportunitatea unui context potrivit, care să servească ambiguității noastre voliționale.

Merg încă la școală pentru că în mine există o nevoie fundamentală de modele. Crescute însă nu pe piedestaluri casante, atât de ușor de deconstruit prin suite de argumente înnoroite de spiritul nostru balcanic, atât de fecund în critici. Ori de spiritul nostru latin, atât de pătimaș în narcisismul acesta distorsionat, al unei auto-valorizări oarbe.

Doar că undeva, în căutările mele, mi-am rătăcit propriile busole. Pentru că ce avea rod, cu ani în urmă, pare să se fi transformat într-o toamnă întârziată, cu felurite cromatici tot mai arămii. Nu pentru că nu am acces la modele, acolo unde le caut. Ci pentru că s-a creat o scindare socială atât de mare între raporturile de ieri, și cele de azi, între maeștri și discipoli. Ieri era mult despre umilință, despre capete plecate, despre un sentiment al inferiorității celui mic, în fața celui mare. Și despre o ucenicie care însemna trudă, uitare de sine, idolatrie și infinită speranță. Astăzi este despre egalitate cu orice preț, despre corectitudini și incorectitudini politice, despre non-ierarhii și despre orgoliul unui egalitarism care nu poate fi altfel decât fals.

Caut modele. Cu religiozitate, aproape. Nu doar în școală. Dar mai cu seamă în școală. Însă îmi dau seama că nu mai pot fi un învățăcel umil. Nu din orgoliu. Ori din cauza anilor ce se tot înmulțesc, într-o ireversibilitate aproape sufocantă. Căci mi-e atât de ușor să construiesc piedestaluri pentru alții, care se pot transforma cu ușurință în eșafoduri pentru propria persoană. Ci pentru că, judecând în dialectica hegeliană, o teză a umilinței și o antiteză a orgoliului ar trebui să fie succedate de o sinteză a firescului.

Oricât ne-am bate cu pumnul în piept pentru autonomii și libertăți de tot soiul, nu putem pluti în derizoriul singuralității. Avem atâta nevoie de modele, cum nici nu ne putem închipui. Iar dacă ne tot afundăm în neantul acesta cotidian, pe care nu-l înțelegem nicicum, e pentru că ne-am rătăcit în labirintul auto-suficienței. Și ne-ar prinde tare bine o licărire de lumină, venită din exterior, care să ne arate drumul către adevărata libertate a sinelui.