Autoportretul alergătorului de cursă lungă
Cu vreo zece ani în urmă, am avut o perioadă de câteva săptămâni în care l-am citit compulsiv pe Murakami. Săream dintr-o poveste în alta într-un fel complet haotic, și parcă nu reușeam să înțeleg nicicum unde e ficțiunea și unde e realitatea. Pentru că mai toate cărțile lui au o dubitație mocnindă. E despre el, autorul? Sau despre el, personajul? În toată această pleiadă de povești fantastice, am găsit și un volum cu certitudini. Sigur, în măsura umanității și disponibilității scriitorului de a împărtăși lucruri despre sine. Volumul se cheamă ”Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” și este un fel de jurnal despre alergările lui Murakami. Și despre multele competiții la care a participat. Inclusiv un maraton neoficial, făcut între Atena și Marathon, pe cont propriu, doar de dragul de a parcurge acel drum inițial (și inițiatic) de la care au pornit, ulterior, toate celelalte.
La momentul când i-am citit poveștile despre alergare pentru prima dată, mi se părea complet fantezist să faci așa ceva. Aș fi putut găsi foarte rapid cel puțin zece activități mult mai amuzante, cu care îți poți consuma creditele de timp, pe lumea asta. Am recitit cartea cu câteva luni în urmă, înainte de primul meu maraton, din octombrie. De data asta, cu teamă, cu admirație și cu infinită anxietate.
Între timp, am reușit să alerg două maratoane, trei semimaratoane (cel de astăzi este al treilea) și alte câteva competiții pe distanțe mai scurte. În decurs de zece luni. Chiar dacă ”palmaresul” crește, fiecare cursă are o aceeași dinamică ciudată. În care te bucuri, la început. Apoi, pe traseu, rămâi tot mai singur, cu cât distanța parcursă crește. Apoi te înfurii pe te miri ce. Apoi îți vine să plângi și îți înghiți lacrimile pe care nu le poți plânge, pentru că nu-ți permite organismul. Apoi ceva ciudat se întâmplă și recapeți puterea pe care o pierdusei cu câțiva kilometri în urmă. Și toate aceste stări, care acoperă un întreg spectru emoțional, le trăiești în puțin peste două ore. Care, măsurate în minute, par uneori eterne. Și-ai vrea să te oprești. Și-ai vrea să renunți. Și-ai vrea să continui. Și-ai vrea să înțelegi de ce trebuie să continui, dacă te doare. Și-ai vrea să-ți scoți inima din piept și să o arunci pe asfalt. Pentru că nu te lasă să te bucuri pe deplin de experiență. Și-ai vrea să te lepezi și de creier, măcar câțiva kilometri. Ca să poți face cu corpul ceea ce creierul pare că refuză.
Orice alergare e un tumult de stări. Oricât ar fi de lungă sau de scurtă. Chiar dacă nu mai percep distanțele la fel ca odinioară, iar 21 de kilometri îmi par nu foarte mulți, atunci când îi procesez cognitiv. Însă, pe asfalt, lucrurile au alte nuanțe. Uneori monocrome, alteori pline de conținut cromatic.
Cu două săptămâni în urmă m-am accidentat. Nu foarte grav. Contrar evidenței, nu eram nici la sală, nici nu alergam, nici nu pedalam. Mergeam, pur și simplu. Uneori îmi spun că am căzut eroic (ca să nu par complet fraieră). O entorsă la cot nu e chiar o tragedie, când ai nevoie mai degrabă de picioare valide. Dar e un semn că ceva nu e la locul lui în algoritmul propriei vieți. N-am stat chiar potolită, așa cum ar fi trebuit. M-am antrenat în continuare, forțând recuperarea destul de spartan. Dar, până la urmă, așa cum îmi spun și mie și le spun și altora, nu cred că trebuie să ieșim din viața asta cu pielea netedă și fără niciun fir de praf pe noi. Ba, din contră, cu cât e mai mare uzura, cu atât mai intensă experiența.
Mă bucur de acest nou sezon de alergări, care a început astăzi. Și sunt recunoscătoare, în toate felurile posibile, că am putut alerga. Cum le sunt recunoscătoare tuturor instructorilor mei, care mă chinuie cu mult aplomb în fiecare zi. Uneori, am senzația că toate competițiile astea multe la care particip sunt un fel de a-i face mândri de munca lor. Și, un pic, și de mine. Pentru că am rămas ancorată în dinamica asta școlară, în care mi-am dorit de atât de multe ori să-mi fac profesorii mândri.
Mulțumesc celor care au donat pentru orele de terapie ale copiilor cu autism! O puteți face în continuare aici: https://autismvoice.galantom.ro/p/oanamonicanae. Mai am 7 zile până la următorul semimaraton, de la Băneasa, unde voi alerga pentru aceeași cauză. Așa că link-ul rămâne deschis
✦