Fatalitatea riscului

În psihologie există ceva ce se cheamă ”terapie prin expunere”. În principiu, e folosită în cazul fobiilor și are rolul de a ne scăpa de ele. Sau măcar de a ne domoli fricile. Doar că această expunere nu funcționează atunci când o faci pe cont propriu. De unul singur. Când te arunci în ”hău”, pentru simplul motiv că ai puseuri de zmeu. Fără să urmezi anumiți pași, s-ar putea să experimentezi un hău mai mare decât cel pe care ți l-ai închipuit inițial ca fiind foarte rău.

Scriu rândurile astea pentru mine, în primul rând. Căci am acest precar obicei de a mă avânta, fără plasă de siguranță, în tot felul de situații care-mi aduc infinite deservicii. Doar că eu fac terapie și am siguranța că, oricâte tâmpenii (care-mi cauzează emoțional în felurite chipuri) aș face, am acest back-up de siguranță. Însă știu că sunt oameni care nu fac terapie și care acționează la fel ca mine, expunându-se unor situații din care există șanse mari să iasă terfeliți. Și totuși o fac, fără să aibă acest colac de salvare. Sigur, cu o deplină justețe traumatică, întruchipată de șoapte demne de Mefistofel. Dar fără niciun fel de beneficiu. Nici măcar pe termen scurt.

Tot secretul în povestea asta stă în fix chintesența cuvântului ”terapie”. Anume că, în orice demers de acest gen, ar trebui să fim asistați de cineva specializat. Căci frica de șerpi sau de scorpioni nu se rezolvă urcându-ne într-un avion și sărind cu parașuta în jungla amazoniană. Nu funcționează așa. Nici nu șerpii, nici cu oamenii.