Din seria: ”Toți banii din lume, de-ar fi să se-adune, nu pot cumpăra nicicând dragostea”

12 august 2022

Cu jumătate de an în urmă, mai precis prin luna februarie, am experimentat ceea ce ne e dat fiecăruia dintre noi să experimentăm, de mai multe ore în viață: suferința din dragoste. Pe unii ne ține mai mult, pe alții mai puțin. Sunt atâtea și atâtea condiționări care generează un anumit tip de reacție în raport cu un eveniment de genul ăsta, încât ar merita un text separat pe acest subiect. Și cum sufeream eu, după a ț-șpea despărțire, ca urmare a unei relații complet toxice (iubirea chiar e oarbă), mi-am zis în sinea mea că ar trebui să mă răzbun pe univers, pe destin, pe lume. Pe orice mi-era la îndemână. Iar cea mai la îndemână îmi eram eu. Așa că, furioasă fiind, după un lung șir de luni de blândețe, bunătate, empatie, iubire infinită și o și mai infinită prostie, m-am hotărât să mă dedau lucrurilor rele. Care lucruri rele poate că nu sunt atât de rele pentru unii, însă pentru mine, care nu le practicam în mod curent, erau ceva absolut interzis. Așa că m-am apucat să fumez, să beau, să ascult manele, să am tupeu în orice și oricum. Să trăiesc derizoriul în toate formele lui. Eram într-o bulă a viciilor și nu-mi păsa câtuși de puțin de nimic. Aveam sentimentul că universul îmi e dator și ar trebui să-mi tolereze orice, pentru că se purtase urât cu mine. Încă mai trag ponoasele tâmpeniilor pe care le-am făcut în perioada aia dar, presupunând că se putea și mai rău, încă sper că o să-mi spăl cândva păcatele pe care le-am adunat atunci.

Însă nu despre vicii vreau să vorbesc, de fapt. Am și eu altele, mai rele poate decât cele enumerate mai sus. Ci despre manele. Acest subiect tabu despre care toată lumea vorbește, dar despre care nimeni n-ar vrea să spună nimic. Pentru că a fi manelist e un status de care ar trebui să-ți fie cel puțin rușine, dacă ai trăit în România ultimilor 20 de ani. Am avut două perioade în viață în care am ascultat manele cu conștiinciozitate – pe la 13-14 ani și pe la 17-18. Evident, nu puteai să ai buletin fără manele. Și nici majoratul nu putea fi ”prăznuit” ca atare, dacă nu pomeneai ceva de dușmani. Aveam folderul meu dedicat manelelor, puse frumos, în ordine alfabetică (după numele de scenă), ca o fecioară organizată ce mă găseam la momentul ăla. Doar că am intrat la facultate. Și mi-aduc aminte atât de clar și cursul, și amfiteatrul în care stăteam, și chipul profesorului care ne-a ținut un discurs atât de tăios despre manele, încât primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să șterg folderul dedicat, fără niciun fel de regret. Și de atunci am renunțat complet la a mai asculta manele. Sigur, unele melodii îți rămân întipărite cumva în ADN. Dacă fredonezi MY HEART WILL GO ON, pentru că te transpune într-un alt calendar, al unei alte perioade a vieții tale, s-ar putea să fii tentat să bați tacticos ritmul și la DUȘMANII-MI POARTĂ PICĂ. Doar că, în cazul primei melodii, se cheamă că ești meloman. În cazul celei de-a doua ești un incult.

N-am vorbit mai sus despre eșecul în dragoste de dragul de a-mi expune poveștile cu deznodăminte eșuate. Ci pentru că, de cele mai multe ori, refugiul în muzică se petrece atunci când suferim. Din cauza relațiilor, întotdeauna. Nu neapărat parteneriale. Ceea ce nu înțelegem, de fapt, prevalându-ne de pătura asta intelectuală cu care ne învelim, uitând ceea cu atâta înțelepciune postula Socrate – anume că unica cunoaștere omenească e aceea a neștiinței absolute – este că toți oamenii, pe planeta Pământ, suferă. Toți au emoții. Toți se zbat în dureri sufletești și toți se scaldă în voluptatea iubirii. Iar muzica, în toate formulele ei, e datoare să ajungă la toată lumea. Nu avem acces egal la nimic, pe lumea asta. Nici la tomurile lui Schopenhauer, nici la teatrul lui Shakespeare, nici la filosofia Antichității, nici la sonatele lui Beethoven. Nici la celebrele tablouri impresioniste. Ori la filmele începutului de secol XX. E o realitate. Tristă, dură, frustă. Dar nu e ceva ce vom putea schimba vreodată, oricât de mult am milita pentru egalitate. Așa că de ce ar trebui să fim egali în preferințele muzicale? Fiecare om e dator să caute acel loc unde se simte înțeles. Și acel mesaj pe care îl înțelege. Căci Eminescu e poetul nepereche doar pentru cei ce au anume resorturi interioare să-l priceapă într-un atare fel. Pentru alții e doar un om politic. Sau un ziarist. Sau un desfrânat. Sau încă un infam autor canonic, necesar a fi studiat pentru examenul de Bacalaureat.

Sigur, nu sunt absurdă. E o diferență între ”Te-am iubit, să moară mă-ta”, ”Abia când a plecat plângând și n-a mai fost a mea m-am îndrăgostit numai de ea” (Ducu Bertzi), ”Eu și inima mea frântă avem nevoie de puțină dragoste în seara asta” (Rixton) sau ”Un milion de lumânări aprinse pentru dragostea care nu a venit niciodată” (Leonard Cohen). Însă a ne fi rușine că uneori ascultăm manele, cum ascultăm orice altceva pe lumea asta, fie pentru că ne place ritmul, fie că rezonăm cu un vers sau altul, fie din orice alt potențial motiv, mi se pare cel puțin trist. E o negare de sine care se adaugă la un număr infinit de alte negări de sine.

Psihologul Martin Seligman, corifeul psihologiei pozitive, are o teorie despre cum să ne trăim viața, astfel încât să fim mai fericiți. Iar teoria a fost cumva restructurată de Daniel David, tot psiholog și el, și sună cam așa: să alegem zece comportamente care ne fac fericiți, și să le punem în practică într-o manieră cotidiană; să ne gândim la cinci calități pe care le avem, și să le potențăm în fiecare zi; iar cea din urmă – să alegem trei valori cardinale după care ne ghidăm existența. Și să acționăm astfel încât să le urmăm cu aceeași credință cu care le-am investit atunci când le-am ales.

Nu avem cu toții aceleași valori cardinale. Pentru mine iubirea, curajul și perseverența sunt cele trei. Și sigur că fiecare are calitatea ei. Cum și punctele ei slabe. Însă curajul de a fi ceea ce suntem, în tot și în toate, fără teama criticilor de tot felul, și mai ales a criticului nostru interior, cred că e cu adevărat o valoare umană de preț.

Închei cu un citat de-al lui Ibsen, de care am mai amintit cândva: ”În tot ce ești să fii din plin / Nu doar puțin câte puțin”.

✦