Sentimentul de a fi prost

În unele momente ai sentimentul despre tine că ești foarte prost. Sigur, e total neconformă această credință cu toate doctrinele despre iubirea de sine, stima de sine și toate celelalte. Însă uneori pare că pur și simplu nu te poți poziționa altfel în raport cu tine însuți. Nici măcar n-ai nevoie de o oglindă care să-ți contureze chipul tâmp și ideile și mai tâmpe care-ți trec prin minte. Idei pe care, de infinite ori, le mai pui și în practică. Pentru că, pur și simplu, nu te poți abține. Și pentru că ești, după cum spuneam mai sus, foarte prost. Mi-am adus aminte de o carte a lui Martin Page – ”M-am hotărât să devin prost” – pe care am citit-o atât de demult, încât nu-mi mai aduc aminte mare lucru din ea. Însă titlul e suficient de sugestiv pentru ceea ce experimentez la acest moment, încât să-mi licăre un beculeț în cap la auzul acestuia.

Am fost tare furioasă pe mine însămi astăzi. Continui să fiu.

Furioasă, pentru că mi-am pierdut curajul. Și m-am aplatizat în forme și canoane. De teamă. De frica de a nu da greș. Iar și iar.

Furioasă, pentru că nu înțeleg faptul că reconversia formelor geometrice nu e o opțiune a naturii, ci doar un imaginar bogat al minții umane.

Furioasă, pentru că încercând prea mult să descifrez sensuri și simboluri, ratez simplitatea. Cea livrată deja cu foarte mult sens.

Uneori pare atât de inutil să știi să înoți într-un ocean, când ți-e frică să pui piciorul într-un râu. Oceanul, în nemărginirea lui, e adeseori atât de plat și de cumpătat. Atât de tern. În vreme ce râul fierbe în freamătul pietrelor pe care le ia cu sine. Râul te poartă ici-colo, în vâltoarea lui amețitoare, păcălindu-te. Negându-te și bucurându-se de tine. Într-o concomitență pe care nici el n-o poate înțelege pe deplin.

Metafora. Câtă generozitate tăinuită de un simplu cuvânt.