De ce avem de învățat de la copii

De ce avem de învățat atât de multe de la copii?

Pentru că în mărginirea lor nemărginită, copiii sfidează granițele, lumile, planetele, galaxiile.

Pentru că în universul lor infinit, e atât de clar cu ce se ocupă și dragonii, și zmeii, și zânele, și sirenele.

Pentru că pe planeta lor, imaginarul nu e o portiță de scăpare, ci o realitate concretă și palpabilă.

Pentru că în intenția lor kinestezică de a cunoaște lumea e și curiozitate, și emoție, și dragoste.

Pentru că pe chipul lor lacrima și zâmbetul își pot consuma concomitența într-un mod autentic.

Pentru că în privirea lor inocentă ne vedem pe noi, cei ce-am fost cândva. Perorând cu convingere că astăzi suntem altceva.

Nu cred în starea de adult a nimănui. Sunt convinsă că interacțiunile noastre zilnice sunt ale copiilor care suntem, pe care-i sufocăm cu starea noastră pretins matură, pretins responsabilă, pretins asumată. Vorbim tot mai mult de traumele copilăriei. Dar dacă ele sunt cele care se manifestă în noi atât de pregnant, nu e pentru că încă nu am înțeles ce înseamnă alternativa statusului de copil? Nu e pentru că, de fapt, nu reușim să creștem pe deplin, pentru că e atât de reconfortant, în fapt, să te joci? Și atât de bine să fii protejat și iubit în mod necondiționat?

Abia când vrem lucruri, le vrem ca niște adulți. Copiii au nevoie doar de protecție, de iubire și de timp. Adulții nu se pot mulțumi cu așa ceva. Ei vor autonomie, nu protecție. Concretețe, nu iubire. Libertate, nu timp. Dar avându-le pe toate astea, sunt totuși atât de nefericiți.

Știu că astăzi a fost despre copilul interior al fiecăruia. O zi de asumare nu e însă suficientă. Pentru că suntem ceea ce suntem. Și pentru că a interacționa din corpurile noastre de adulți, cu sufletele noastre de copii, e atât de frumos.

Eu îmi port copilăria cu bucurie. Nu cu buletinul în buzunar, ci cu zâmbetul pe buze. Spunând ”te iubesc” unor oameni pe care abia îi cunosc. Zâmbind unui univers întreg, de când mă trezesc, și până când adorm. Cântând pe străzi, în timp ce pedalez. Mâncând ciocolată dimineață, la prânz și seara. Mulțumind fiecărei fărâme de eter că nu mă lasă să cresc prea mult.

Bucurați-vă, oameni mari, de copilărie. Nu e o rușine, ci un curaj.

P.S. Auzită astăzi, din partea unui copil de 5 ani

– Ce e mai bun și mai bun pe lumea asta?

– Iubirea. Și ciocolata.