Mai rău de-atât nu se poate

Cineva mi-a spus un pic mai devreme, vorbind despre peisajul actual în care ne desfășurăm viețile, că ”mai rău de-atât nu se poate”. Probabil că ar fi important contextul, genul ori vârsta respectivei persoane, de dragul clarității. Însă pare că în spatele acestei gândiri foarte biasate există un substrat comun nouă tuturor. Un soi de arhetip care ne bântuie mințile destul de frecvent.
Două lucruri mi se par greu de încapsulat în propriul sistem de receptare a realității, ascultând astfel de discursuri. Pe de o parte, faptul că noi, ca umanitate, nu am înțeles încă, după experiența ultimilor doi ani, că ”răul”, ”mai răul”, ”cel mai răul” sunt doar concepte ierarhizate de mintea umană din excesiva nevoie de clasificare. Și că nu putem anticipa nicicum ceea ce ne va aduce clipa următoare. Nici nu putem judeca întâmplările încă neîntâmplate prin filtre vechi, multe dintre ele disfuncționale.
Apoi, această gândire binomială – de tip bine-rău, alb-negru, cald-rece – ne aduce un milion de deservicii. Și ne văduvește de experiențe pe care le-am putea trăi și în nuante de gri, dacă ne-am permite nouă înșine să ieșim în afara perimetrului absolutului non-cromatic. În fiziologie există ceva ce se cheamă efectul Purkinje, care ne spune că vederea diurnă se focusează pe culori, iar cea nocturnă pe diferitele nuanțe de gri. E un exemplu pe care natura, a câta oară?, ni-l oferă. Dar pe care nu reușim să-l integrăm cu adevărat în aria noastră de opțiuni de ființare.
Și, fără să ne dăm seama, extindem acest tip de judecată și către cei din jurul nostru. Nu căutăm căi de mijloc pentru a-i percepe pe ceilalți în integralitatea lor, pentru că știm sigur că sunt într-un unic fel, pe care noi l-am decodificat deja. Și ce rost ar mai avea să irosim timp investigând? Desigur, funcționează în ambele sensuri această ”citire”: și efectul de halo – care ne face să credem despre cineva sau ceva că este plin de calități, de vreme ce prima noastră interacțiune cu el / ea a fost una bună, și efectul de corn, aflat în opoziție cu cel de halo. Suntem biasați peste măsură și profund tributari acestor erori cognitive. Care, deși nu sunt atât de rele pe cât par, pentru că au ”întreținut” umanitatea atâtea mii de ani, par să ne încurce de multe ori judecățile. Și să subtituie realitățile concrete cu unele ficționalizate de mintea noastră.
E loc de orice în universul acesta infinit. ”Bine sau rău”, ”mai bine sau mai rău” – sunt doar convenții lingvistice. Nu e nimic absolut, de fapt. Nimic nu e pe deplin bun. Nimic nu e pe deplin rău. E doar ceea ce e.