Aventurile mele universitare

Pe lista lucrurilor bune (sau măcar utile) pe care le fac și despre care consider că merită a fi împărtășite, în afară de sport și NLP, se află școala. Mă rog, școlile, în cazul meu.

M-am gândit că ar fi momentul oportun să povestesc acum despre aventurile mele universitare, pentru că se apropie admiterile curând și sunt convinsă că sunt, printre voi, mulți nehotărâți în a face sau nu pasul către (o nouă) facultate.

Dacă este ceva ce cu siguranță știu mai toți prietenii și cunoscuții mei, despre mine, este faptul că sunt studentă. De ani buni. E statusul care mă definește cel mai corect, în fapt. De multe ori sunt luată la mișto, asociată fiind cu celebrul personaj al lui Cehov din ”Livada de vișini” – Trofimov – care spune despre sine ”poate am să fiu veșnicul student”. E o realitate care seamănă mult cu ce am experimentat eu până la cei 34 de ani pe care îi posed cu bucurie. Sigur, am auzit toate bășcăliile posibile legate de subiectul ăsta. Aproape că nu e zi în care cineva să nu se amuze pe tema multelor mele școli. Însă e un substrat profund, în spatele nevoii mele de școală, care nu e neapărat vizibil cu ochiul liber.

La 18 ani, când trebuia să mă hotărăsc pe ce drum să o iau în viață, mi-am dorit tare mult să intru la Psihologie. Era visul meu. Inoculat ciudat și indirect de către profesoara de Logică, din liceu, cu care nu am făcut și Psihologie, în clasa a X-a. Am iubit-o atât de mult, încât voiam să o iau pe drumul acesta, al științelor socio-umane. M-am pregătit un an întreg, am făcut chiar și meditații la Psihologie toată clasa a XII-a, pentru examenul de admitere. Apoi, cu două luni (cred) înainte de a termina liceul, cei de la facultate au decis să se facă admiterea pe bază de dosar. Dacă îmi aduc aminte bine, contau nota de la Bacalaureat și media anilor de liceu. Deși aveam o medie mare, n-am reușit să intru inițial. Ceea ce a fost o mare nefericire pentru mintea mea de 18 ani. Mă vedeam în cabinet, făcând terapie. Aveam tot felul de vise. Dar iată că ceva nu s-a legat atunci. În paralel, mă înscrisesem și la Sociologie, tot la UB. Nici măcar nu știam despre ce e vorba. Auzisem de facultatea asta la un Târg al Educației, la care participasem cu câteva luni în urmă. Făcusem mate-info, așa că Sociologia nu a fost pe lista disciplinelor studiate în liceu. Procesul admiterii a fost același și aici – tot pe bază de dosar – doar că era relevantă doar nota de la Bacalaureat. Am intrat și am confirmat locul. Cu câteva zile înainte de începerea anului universitar, am fost sunată de către cineva de la Psihologie, care mi-a spus că s-au retras dosare și că pot confirma locul, dacă vreau. N-am mai vrut. Mi-am spus că, dacă așa a fost să fie, să nu intru din prima, așa să rămână. Credeam și atunci foarte tare, cum cred și acum, în logica asta a universului, care-și are propriul circuit, pe care nu trebuie să-l înțelegem, neapărat. Am început cu inima împăcată Sociologia, fiind convinsă că e alegerea corectă pentru mine. Și că acolo trebuie să fiu.

După cei trei ani de facultate, aveam admiterea la master. Tot la Sociologie. Dădusem la două mastere – unul în limba engleză, de Cercetare, celălalt în limba română – Sociologia consumului și marketing. Intrasem la ambele și am stat mult pe gânduri pe care să-l aleg. La vremea aia eram mai civilizată, nu făceam concomitent două școli. Mi-aduc aminte că am implorat cumva divinitatea să-mi dea un răspuns, să pot face alegerea de care am nevoie. Pentru că eram total nehotărâtă. L-am ales pe cel de Sociologia consumului, pe care l-am și terminat. Din nou, cred că am ales corect.

În urma celor cinci ani de Sociologie, se presupunea că ar trebui să-mi caut un job în domeniu. Lucram deja de doi ani, pe proiecte europene, dar era ceva atât de puternic în mine care îmi spunea că nu mă văd lucrând în domeniu peste zece ani și că drumul meu este altul. A fost foarte șocant momentul acela pentru mine. Să o iau de la capăt? Iar? Eram descurajată maxim.

Mă apucase interesul pentru IT și Web Design. Îmi plăcea atât de tare, încât mi-am zis că nu vreau să fac altceva în viața asta. Un an de zile am făcut cursuri de Web Design, Graphic Design, machetare, fotografie, WordPress. Tot ce se putea. N-am ratat nimic. Nu m-am rupt complet de Sociologie, încă mai lucram, însă schimbarea s-a produs treptat și, cumva, definitiv. Am lucrat ceva vreme în IT, apelând la noile competențe proaspăt dobândite, până când am ajuns la teatru. Felul în care am ajuns acolo merită o poveste separată, pentru că e tot ce poate întruchipa mai coerent ideea de destin.

După un an și ceva de teatru, mi-am dat seama că lumea asta a spectacolului are părțile ei frumoase, însă e și meschină, pe alocuri. Și ciudată. Și alunecoasă. Simțeam că nu înțeleg tot ce e de înțeles, așa că m-am hotărât să merg la UNATC, la Teatrologie. Nu prea știam cu ce se mănâncă. Singura informație clară pe care o aveam era că e o secție teoretică și că, dacă aș face această școală, aș ști un pic mai multe despre teatru. În plus, aș obține și informații legate de marketingul cultural, care mi-ar fi de folos la teatrul unde lucrez. N-am fost chiar hotărâtă pe deplin. Mi-era un pic groază să fac o facultate nouă, motiv pentru care am dat skip sesiunii de admitere din vară. În toamnă însă, n-am mai scăpat. Și am rămas cu o datorie de onoare față de Dorina Păunescu și Maia Morgenstern, care au insistat să mă înscriu la facultate. M-am înscris, am dat admiterea – de data asta examen scris și interviu. Am intrat. Spre deosebire de Sociologie, care nu mă captivase prea tare, Teatrologia mi-a absorbit sufletul, viața, inima. Nu știam exact unde îmi doream să fiu mai mult – la teatru sau la școală. Îmi plăceau ambele la fel de tare. Și, de data asta, exista și o logică între cele două instituții. Am trăit îndrăgostită de profele mele. Mă simțeam ca un copil care primește acadele, când e la școală. Nu primeam așa ceva, era destul de hardcore, pe alocuri, însă pentru mine era raiul. Pe vremea aceea nu știam ce înseamnă recadrarea, dar acum înțeleg mai bine realitatea pe care am trăit-o. Am continuat și cu masterul, pentru că eram efectiv topită după tot ce reprezenta Teatrologia în viața mea. L-am terminat. Cu mult consum emoțional.

După ce am terminat licența la Teatrologie, contextul a fost de așa natură încât ar fi trebuit să merg la Doctorat, la UNATC. Nu s-a întâmplat asta. În schimb, m-am înscris la Doctorat la Sociologie. Prima iubire, back again in my life. A fost un gest de orgoliu din partea mea, și poate că de-aia încă nu m-am apucat de scris teza. Pentru că scopul nu a fost credința personală, ci unul pur demonstrativ. Am intrat și la doctorat. A fost un moment care m-a bucurat. Mi se părea că-mi depășesc cumva condiția. Am făcut cei trei ani, fără să predau însă referatele. L-am înghețat anul trecut, dându-mi seama că nu pot susține un an cu Licență la fotografie și anul 1 la Psihologie. Nu știu exact care va fi traiectul meu viitor – dacă mă voi apuca de scris la vară sau voi renunța (ceva ce nu am făcut până acum, la niciuna dintre școli) – însă ce știu sigur e că am trăit o experiență frumoasă acolo. Am ținut seminarii multe, am avut studenți mulți, pe care i-am admirat și de la care am învățat atâtea. Am făcut shift-ul – din bancă la catedră – și mi-a prins tare bine.

Eram anul II la masterul de Teatrologie, și anul II la doctorat la Sociologie, când m-a trăznit ideea să mai fac o facultate – tot la UNATC, de data asta la Facultatea de Film: Fotografia. O secție nouă, înființată de un an doar. Și mi-am spus că, dacă tot fac atât de multe fotografii, în special pe zona de teatru, nu mi-ar strica să mă pregătesc suplimentar. Ca o mică nerd ce sunt. Admiterea a fost un complet fiasco. M-am înscris pe ascuns, am dat examenul scris, proba practică și interviul pe ascuns. Nu știau decât o mână de prieteni despre asta. De ce am fost așa secretoasă? Păi… ai mei părinți, când le-am spus că am intrat la a treia facultate, aveau lacrimi în ochi. Și nu de bucurie. Era prea mult pentru ce puteau ei suporta la acel moment. Cred că dacă le-aș fi zis că sunt foarte bolnavă, ar fi fost un pic mai puțin supărați. Iar profele de la Teatrologie – mămicile mele, s-au uitat destul de strâmb și ele, când le-am spus adevărul. Norocul meu a fost că am făcut aceste dezvăluiri de ziua mea, așa că m-au mai tolerat printre ei. Cu greu, e drept. Acum mă pregătesc de Licență și sper sincer să pot încheia, peste o lună, și aventura asta. Pe drept cuvânt, nu știu când au trecut cei trei ani.

În urmă cu doi ani, mergând la terapie, mi s-a reactivat dorul de Psihologie. Și cheful. Și am început să citesc destul de mult în domeniu. Aproape că citeam mai mult atunci decât acum, când sunt studentă. Au fost doi ani plini de schimbări drastice în viața mea, la nivel uman și emoțional, schimbări de care probabil că aveam nevoie, ca să pot continua ce începusem cu 15 ani în urmă. Acum sunt studentă, pe final de an I, și îmi dau seama, cu fiecare zi care trece, că e locul unde trebuie să fiu. Acum. Și unde ar fi fost nepotrivit să fiu în urmă cu 15 ani.

Acesta e traseul meu universitar. Lung. Complicat. Anevoios. Înnebunitor, pe alocuri. Însă nevoia aceasta a mea de școală nu ține nici de snobism universitar, nici de epatare, nici de contabilizat diplome. Pentru mine școala e cel sigur loc în care pot fi, la nivel emoțional. E ceea ce îmi dă confort, emoție, iubire, bucurie, liniște, căldură. Am trăit o viață îndrăgostită de profesorii mei. Și mai ales de profesoare. Întotdeauna m-am agățat de licărul acesta matern, pe care cele mai multe dintre ele l-au avut. Și îl au. Un licăr care m-a mobilizat să-mi depășesc nu doar credințele limitative, ci și potențialele perspective pe care le-aș fi putut proiecta, despre mine însămi.

Pentru mine școala înseamnă iubire, înainte de cunoaștere. Înseamnă protecție. Și mi-e la fel de necesară ca aerul pe care îl respir. Școala mă lasă să fiu copil, când orice alt context exterior poate că mă împiedică. Școala e elementul meu de stabilitate umană. Pentru că orice aș fi făcut în paralel, în această viață, la școală am fost mereu. Cu maximum doi ani de pauză, dacă încep măsurătoarea de la cei 7 ani.

Aceasta este povestea mea universitară. Sigur, am o mulțime de examene, proiecte, licență și deadline-uri care îmi tulbură pacea interioară la acest moment, ca să fiu civilizată în exprimare. Nu e ușor. Nu e nici greu. Sunt doar momente. Care trec. Rămân întâlnirile. Ce m-au plămădit și mă plămădesc în fiecare zi. Și care-mi sunt peste măsură de prețioase.

Îndrăzniți, bunii mei prieteni, dacă vă e dor de școală.

Îndrăzniți, dacă drumul pe care sunteți aici și acum nu e unul al bucuriei zilnice.

Îndrăzniți, dacă doar frica de necunoscut e cea care vă împiedică să faceți o alegere nouă.

Mulțumesc, bunule univers, pentru toată experiența asta pe care n-aș schimba-o pentru nimic în lume! Parafrazându-l pe Gellu Naum, nu caut să înțeleg pe deplin. Mă bucur doar.