Sari la conținut
Oana Monica Nae
← toate textele Narațiuni despre viață

Din seria ”Sunt o floare, sunt un crin, sunt parfumul cel mai fin”

21 mai 2022
Din seria ”Sunt o floare, sunt un crin, sunt parfumul cel mai fin”

Din seria „Sunt o floare, sunt un crin, sunt parfumul cel mai fin”

Ieri am dat o fugă la Craiova. Pentru că a început Festivalul International Shakespeare, Craiova. Și pentru că teatrologul din mine are uneori puseuri identitare de reveneală. Rar, dar…

Am ales să merg cu trenul. Desigur, pentru că mie îmi plac experiențele exhaustive, nu mi-am cumpărat bilet online. Ca să trăiesc full option tot traseul. Gen. Și nu doar că nu am cumpărat bilet online. Nici nu am percutat, în timp ce mă îndreptam spre gară, la faptul că e o șansă foarte mare să fie cozi la bilete și să ratez trenul. Eram pe ”go with the flow”. Dar ce să vezi? La Gara de Nord n-a ajuns flow-ul. Nici măcar vibe-ul (care pentru mine e o categorie inferioară flow-ului). Mno.. Erau multe cozi. Evident. Și foarte târziu. La fel de evident. Dar iată că îmi răsar în cale niște aparate care păreau că au ce vreau eu. Mă duc la unul din ele, mimez inteligența, dar aparatul se prinde că doar mimez, motiv pentru care nu-mi dă niciun bilet. La un alt aparat, un băiat se chinuia, la rândul lui, să-și ia bilet. Tot student și el. Și aici intervine karma. Din toate opțiunile de studenție de pe lumea asta, s-a nimerit fix UNEFS-ul. Clar, mâna destinului. Eu – sportivă de înaltă ținută, el – student la kineto. Și cu pătrățele (am radar de detectare a pătrățelelor). Universul mi se adresa. Iarăși. Mergem noi resemnați (mai mult el, eu chiar aveam speranța că voi merge cu trenul cu care intenționasem inițial) la casele de bilete. Acolo, veselie mare

– Doamnă, dar mă grăbesc, pierd trenul.

– Și eu pierd trenul, doamnă.

– Doamnă, dar noi stăm ca proștii la coadă?

Sounds familiar? Îmi zic, în sinea mea: ”ai vrut experiență exhaustivă… ia de-aici”.

În fine. Luăm bilete la următorul tren, care ajungea cam în buză dar, ținând cont de context, era mai bine decât deloc. Stăm la povești până când vine trenul, și apoi în tren, până când drumurile noastre se separă ireversibil în Drăgănești-Olt. Trec peste acest afront al celebrei triade – karma, soarta și destinul – și mă îndrept resemnată spre destinația mea.

Ajung în Craiova cam cu 20 de minute înainte să înceapă spectacolul. Nu iau taxiul din gară, cu gândul că ar trebui să trec pe la o bancă să scot niște bani, să pot să-mi cumpăr bilet la spectacol (nici aici n-am încercat treaba cu online-ul… sunt o lumină într-un mod consecvent). Că sigur n-au POS acolo la Craiova (asta era în capul meu).

Rezolv cu banca și o iau ușurel la pas, cu gândul să găsesc un taxi. Mă și grăbeam un pic. Simțeam oareșice vagă anxietate. Merg ce merg, văd un taxi, îi fac cu mâna să oprească. În sinea mea mă gândeam: ”Oare o fi bine ce fac? Pare că fac autostopul în plină zi… dar mai știi care-s obiceiurile locului?”.

Trece un taxi, trec două. Nu oprește niciunul. Al treilea oprește și-mi spune că-i pare rău, dar tocmai luase o comandă. Zic: ”ok, dacă a oprit, înseamnă că fac bine ce fac… asta cu făcutul cu mâna”. Mai merg, mai insist, nu se mai oprește nimeni. Ajung la o răspântie de drumuri, ca-n basmele lui Slavici, și-mi vine o idee sclipitoare: să întreb pe cineva cum pot să chem un taxi. Văd un băiat (tot cu pătrățele) așezat la o terasă, fac cunoștință cu el, și-l rog să mă scoată din belea. Probabil a crezut că vin de la Ciorogârla sau de undeva din proximitatea Ciorogârlei

– Vreți să vă chem eu mașină? Bolt e ok?

Bolt? Hmm… Oare de ce lămpițele mele dau erori? Mmm… Păi Bolt e ca Mega Image-ul pentru mine. Am simțit că mi se deschide a 7-a chakră în acel moment și toată lumina divină se pogoară în creierul meu. Practic, am avut ceea ce se cheamă o revelație. Există aplicații care pot fi folosite și în București, și în Craiova. Wow! La atâta inteligență câtă am, ar trebui să mă multiplice.

După acest puseu de spontaneitate și înțelepciune, ajung la teatru, unde mă întâlnesc cu jumătate de București (cu care la București nu mă întâlnesc). Obiceiuri vechi de dinainte de pandemie.

De ce m-am dus până la Craiova pentru un spectacol? Robert Lepage, pentru cine nu e familiarizat cu lumea teatrului, este un semizeu care probabil că se hrănește cu ambrozie și nectar. Căci altfel nu se explică atâta genialitate. Tot Robert Lepage este regizorul pentru care am fugit la Londra, cu doi ani în urmă, fix când a început pandemia, să văd un spectacol de șapte ore. O aventură care m-a costat două săptămâni de auto-izolare și vizite zilnice de la poliția locală. Pe mine și pe ai mei părinți, împreună cu care stăteam atunci. Cred că, la momentul ăla, au avut un puseu de fericire că le venise ideea, cu 33 de ani în urmă, să facă un copil. Pentru că ce-ți aduce copilul? O viață plină de bucurie. Și, super ofertă, două săptămâni de consemnare la domiciliu. În fine, după ce m-a înjurat tot Facebook-ul că sunt inconștientă și am plecat ca zurlia peste noapte, la Londra, în debutul pandemiei și al necunoscutului, nu puteam să-l ratez pe nenea Lepage la doi pași de mine.

Văd spectacolul, plec prin oraș, mă întâlnesc cu șapte generații de teatrologi. Bem, râdem, ne amintim de teatrul de dinainte de pandemie. La un moment, mâ gândesc că ar trebui să ajung la gară. Aveam tren la 2.37.

Ajung la gară, mă duc să iau bilet. Era 1.40. Îmi spune tanti de la bilete

– Vindem bilete doar după 2.30.

– (io, inteligentă) Vindeți în intervalul 2.30 – 2.37?

– Aaa… nu… că are întârziere trenul 30 de minute.

– (…) (zen) (…) Nu-i problemă, că nu mă grăbesc nicăieri… că unde să mă grăbesc la 2 dimineața? Practic, eu trăiesc în ”aici și acum”. Poate să vină și peste două ore, nu-i problemă.

Mno.. Pe principiul ”e ceea ce e”, am zis că nu am oricum nicio putere să schimb situația, dar pot să petrec un timp de calitate cu mine însămi. La 2 dimineața, în gara din Craiova. Cam fetișist, dar mă rog. Din lipsă de altceva… Găsesc în gară un tonomat de cărți. Opțiunile erau multiple: ”Istoria oracolelor. Arta divinației”, ”Masaj chinezesc”, ”Vindecarea prin metoda tibetană”. Dacă nici ăsta nu a fost un semn, nu știu ce să mai zic. Practic, mi-a activat și a 8-a chakră, de a cărei existență abia am aflat acum câteva zile. Sunt o bombă de lumină.

Se face ora de plecare. Înainte să mă urc în tren, aud o tanti în difuzoare care ne spune cum să ne ferim de noul Coronavirus. Am stat un pic pe gânduri, că nu-s prea conectată la realitățile cotidiene.

Am ajuns la București, într-un final. Cu vreo două kilograme în plus, față de aceeași oră a zilei precedente. Dar, după cum m-a învățat o profă de fizică în tren, poți fenta cântarul, dacă te cântărești în lift, în timp ce acesta coboară, pentru că nu știu ce procese alambicate (prea greu de înțeles de mintea mea) te fac mai ușor.

Quod erat demonstrandum!

https://www.youtube.com/watch?v=wAgZVLk6J4M

✦