Kung Fu Panda. Întoarcerea.

Titlu: Kung Fu Panda. Întoarcerea

Subtitlu: Krav Maga. Lupte. Armata israeliană. Hardcore. 18+

Îmi doresc de ani bun să învăț un sport de autoapărare. Nu doar pentru că stau în Pantelimon și-mi plac plimbările nocturne, cu căștile pe urechi (așa îmi manifest eu inteligența, în timpul liber), ci și pentru că, vorba antrenorului pe care l-am cunoscut în această seară, ”e mai bine să fii luptător într-o grădină, decât grădinar în război”. Așa că, dacă acum s-au aliniat energiile universului, am zis să experimentez și asta.

Până să iau contact direct cu Krav Maga (căci a durat niște săptămâni până m-am hotărât), o întreb pe prietena care mi-a recomandat acest sport câteva chestii esențiale, să mă familiarizez cu vibe-ul locului

– Cum e muzica? E pe zenuială? Sau pe zgomot, ca la World Class?

– Fără muzică. Doar vocea maestrului.

#Error404 pauză #Error404 pauză. Păi sport fără muzică? Mie trebuie să-mi bubuie creierul, că dacă mă aud gâfâind mi se face milă de mine și încep să mă pup. În momentul ăsta ar fi trebuit să mă prind că universul îmi transmite chestii dar, pe viteză cum sunt, n-am percutat.

În fine. Mă decid azi, într-un final, să merg la Krav Maga. Ducându-mă zilnic la sală, m-am prezentat, în mod evident, cu obiceiurile de acolo: veselie, bășcălie, din astea. Ajung la locul cu pricina. Văd tatami-ul. Simțeam deja un pic din mimica lui Bruce Lee pe fața mea. Am avut așa un flash cu mine spărgând cărămizi.

Trece momentul cu Oana-San (Karate Kid, chestii, socoteli) dărâmând munții. La sală, toată lumea în kimono. Eu, în tricou cu Mickey Mouse. ”După posibilități, coane Fănică”, cum ar zice nenea Pristanda. Ne descălțăm, mă duc pe tatami mândră nevoie mare. Sigură pe mine, că doar am mușchi: ”O să rezist, antrenorul o să leșine de impresionat ce-o să fie. Îmi dă și centură până plec.” Dar socoteala de-acasă…

Începe încălzirea. Cu sărituri. Țopăiam de mama focului foarte entuziastă. Păi nu știu io din astea? Sărim ce sărim, după care începe

– 50 de abdomene. (scurt, fără virgule sau alte semne de exclamație)

– Câte???

Eram cu reflexele de la sală. Și acolo comentez nevoie mare, dar nu se aude, că e muzică. Aici era doar vocea maestrului. După cum ar fi trebuit să știu deja.

Se uită așa cu milă la mine

– Tu fă câte poți.

Aaaa… păi cum adică? Păi nu pot io să fac abdomene? M-am jignit la suflețel. Io, care sunt #fiartăpăabdomene la sală? Un sfert le fac, un sfert le mimez, jumătate mă vait. Dar în rest sunt top.

Trec abdomenele.

– 30 de flotări în mâini, 20 în pumni, 10 în degete. (la fel de sec)

– ????

În degete? My dear friend, sunt posibilități care se poate și posibilități care nu se poate.

Îmi fac curaj și întreb

– Pot să le fac pe genunchi? Pe alea normale adică. Pe care le fac oamenii. O întrebare generată tot din reflexele de la sală unde, îmi dau seama acum, există oameni cu suflet.

– Nu. Faci câte poți, dar le faci așa.

Mmmm… bineeee… păi să le fac, zic. Că ce să fac?

Trec și abdomenele, începe trânteala. Efectiv mi-era dor de antrenorii mei buni, frumoși și minunați fix ca de mămica. Păi care s-o mai plânge la o amărâtă de fandare, mă-sa-i și anume… (plasticitate de moment) Am să le și cer. Numai să scap de aici întreagă.

La final, am stat frumos pe tatami. O suită de kimono-uri și Mickey Mouse. Sau Oana-San și Miyagi. Varianta modernă.

Restul e tăcere.