Din seria ”Și acum sunt la cycling”

Din seria ”[…] Și acum sunt la cycling. / Nu, nu ești la cycling, ești cu capu’.”

Am început cu concluzia. So, dacă n-aveți chef să citiți, deznodământul e lesne de dedus.

Astăzi am alergat prima cursă din viața mea la OMV Petrom Bucharest Half Marathon 2022 Și, ca orice om neantrenat într-ale alergărilor, m-am dus direct la 21 kilometri. Că doar nu ne încurcăm cu jumătăți de măsură. Noroc că nu aveau și opțiunea de maraton, că sigur n-o ratam, la cât sunt de sărită din balamale.

Dimineață. Răcoare. Vreme perfectă pentru sport. Sufăr un pic în sinea mea că ratez minunăția mea de clasă de #bodycombat, de duminică dimineață, dar mă resemnez. Că tot la sport mă duceam. Gen. Ajung în Piața Constituției – oameni veseli, entuziaști, cu chef de mișcare. Nu merg mult și aud vocea lui Horațiu Dumitrescu. Căci dacă nu mă duc eu la World Class, vine World Class-ul la mine. Am simțit așa un fel de liniște interioară, recunosc. Parcă vedeam pe cineva de-al casei. N-am scăpat de încălzirea cu fandări și genuflexiuni cum, foarte sincer, îmi doream. Dar cred că mi-au prins bine, în tot contextul zilei.

După încălzire, bubuiam de endorfine. Așteptam cei 21 de kilometri cu maxim entuziasm. Eram pe felie grav.

Ora 9.00. Începe cursa. Nu mi-era clar pe unde vom alerga căci, ca o zână ce mă găsesc, nu m-am deranjat să mă informez în prealabil. Ne-au spus ceva la început, legat de punctele de hidratare, moment în care m-a luat un pic cu amețeală. Aveam de alergat pe la Arcul de Triumf și Stadionul Național. Eram pe sistemul: ”Wtf? Durează o veșnicie și cu mașina să fac drumul ăsta.” Primii 500 de metri i-am parcurs un pic disperată. Nu mă gândeam decât că mai urmează 20 de kilometri pe care i-aș putea alerga doar cu gândul. Căci cu picioarele no chance. Primii 5 kilometri, în mod paradoxal, au fost cel mai greu de gestionat. I-am parcurs scrollând mental toate îndemnurile motivaționale pe care le-am auzit de la fiecare antrenor cu care am lucrat în ultimele luni. De la ”întâi mori, și-apoi te oprești” (ăsteia i-am dat skip), până la ”hai că e luna mai, vine varaaa”. Nu mai departe de ieri ne spunea antrenoarea că o înjurăm pe moment, dar mai târziu îi vom mulțumi. Și în sinea mea era un ”muuuuult mai târziu”. Dar m-am înșelat cu estimările. I-am mulțumit mai rapid, pare-se. Pe la kilometrul 5 deja era un complet stand-up comedy în capul meu, cu dialoguri consumate sau închipuite, cu antrenorii. De la chestiuni motivaționale (mai serioase decât cele menționate mai sus), până la taxări măsurate în flotări, abdomene și burpees.

Încă eram entuziasmată. M-a ținut următorii 8 kilometri povestea asta, până când, apropiindu-mă de rondul de la Alba Iulia, am sperat sincer că pe-acolo e întoarcerea. Că de-aia e rond, gen. N-am avut parte de așa ceva. Alerg în continuare (că ce să fac altceva?) spre Piața Muncii. Alt rond, altă speranță. Creierul meu era în colaps. Știam că ar trebui să ajungem măcar tangențial pe la Stadionul Național, dar eram în negare, probabil. Ajunsesem la doi pași de casă. Mi se părea că sunt în desene animate, căci pe acolo mă plimb eu melancolic.

Următorii 5 kilometri i-am făcut jumătate mergând, jumătate alergând. Îmi doream sincer să zâmbesc, dar simțeam că nu mă mai ajută mușchii. Și părea că, cu cât mă opresc mai des, cu atât simt durerea mai tare. A fost un pic dificilă partea asta.

La ultimii 3 kilometri vedeam deja Casa Poporului și începusem să simt din nou că există speranță pe planeta Pământ. Am mers, am alergat. Iar am mers, iar am alergat. Era atât de ireal totul. Parcă nu eram eu cea care alerga.

Am ajuns la linia de finish. După două ore și 40 de minute. Unica mea miză a fost să termin cursa. Dacă se putea, în cele trei ore alocate evenimentului.

Și, pentru că am terminat așa de repede (kind of), aveam două opțiuni pe listă: să merg la stadionul Dinamo, să alerg pentru Wings for Life World Run, căci eram înscrisă și acolo, sau să merg la sală, la cycling. Am ales cu inima, m-am dus la cycling. Dacă alegeam cu capul, mă duceam acasă, să mă odihnesc. Dar vorba ceea, ”unde nu e cap, vai de picioare”. Nu mai puteam merge, dar cu pedalatul mi-a ieșit cât de cât. Ba chiar m-am distrat copios. Asta în timp ce ai mei prieteni erau de-a dreptul îngrijorați de elanul meu sportiv.

Și dacă asta nu e destul, am vrut să mai fac un short running pentru Wings for Life, care începea fix la ora 14.00, însă am fost sabotată de propriul creier, care probabil și-a spus în sinea lui că sunt prea nebună pentru puterea lui de procesare. Așa că s-a făcut că nu știe să folosească aplicația și am încheiat cursa de la distanță după 10 metri. Mi-a părut un pic rău, recunosc.

După toate astea, a urmat și un shooting pe lângă Ploiești, de vreo șase ore. Căci… studenție, vieți multiple, nebunii multiple.

Cred că ar fi mai scurt dacă aș enumera părțile anatomice care nu mă dor. Dar n-are nicio importanță. Simt că mi-am făcut cel mai frumos cadou din ultimii mulți ani.

La finish m-a așteptat Iannis, unul din motivele pentru care am alergat azi. Mulțumesc, my dear boy! Love you!

Mulțumesc, Team Voice – vocea copiilor cu autism, că m-ați primit în echipa voastră!

Mulțumesc tuturor celor care mi-ați trimis mesaje de încurajare, înainte de cursă!

Mulțumesc antrenorilor mei brilianți! You rock and roll!

Mulțumesc, Alex Panait, pentru că-mi ești atât de prieten!

Mulțumesc, viață, for making me so fuckin’ crazy! I love it!