Testament pentru mai târziu

Umblând hai-hui pe străzile mai degrabă pustii ale unui oraș pulsând a zgomote de salvări, indiferent de cantitatea de lumină absorbită de asfaltul excesiv de înduioșat de atâția pași anoști, cât să-și mai păstreze drept propriul traiect urban, mi-am adus aminte de o sintagmă românească – „a muri de moarte bună”.

Într-o vreme când moartea pare o alternativă mai viabilă vieții atât de râncede și indigeste, zicala pare să aibă oareșice pietate. Și justețe. Ce moarte poate fi bună? Într-o bizară și banală logică, cea precedată de o viață mai puțin bună. Și iată cum, urbanizați până în măduva ultimului mărunțiș epidermic, ne întoarcem la frustețea unor adevăruri ancestrale.