Retorici inutile

Psihologii seamănă destul de mult cu preoții. Sau cu doctorii. Sau cu oricare alți ”oameni ai muncii” care împrăștie înțelepciunea teoretică pe te miri unde, fără să o și pună în practică. Ai zice că stăpânim îndeajuns de mult conștiința semnificației disonanței. Dar între a fi în vortex și a privi vortexul de pe margine e o mare diferență. Teatrul lui Brecht are această calitate a personajului care știe că e impersonat, aflându-se în văzul universului dramaturgic și al celui omenesc, în același timp. Însă probabil că e singura opțiune de a ființa în două conștiințe, concomitent. Observatorul care observă și care e observat, într-o unică temporalitate.

Mă întreb de ore bune, într-o retorică aproape inutilă, dar pe care o întrețin mental ca să nu fac implozie, câte lucruri meschine, despre sine, are nevoie un om să citească, ca să înceapă să facă diferența între răzbunare și abuz?

Mă întreb de câte mailuri jignitoare și de câte tirade e nevoie pentru a apela la poliție. De zece. Douăzeci. Treizeci, poate.

Mă întreb cât de mult te poate construi cineva cu propria minte și cu propriile nevoi, astfel încât să nu-ți permită să ieși din imaginea asta de păpușă dresată decât în termenii și dorințele sale. O nouă Nora, într-o epocă nouă.

Mă întreb când începe ”te iubesc”-ul să scuipe flăcări și venin în dicționarele din care atât de fals se desprinde.

Mă întreb de câte ori poate cineva să-ți jignească prietenii și colegii, astfel încât să înțelegi ceva din asta.

Mă întreb de când a te apropia de un gard zimțat face ca gardul să fie în culpă pentru rănile pe care ți le produci singur, în cunoștință de cauză, sufocând și gardul, și zimții, orbit de o falsă realitate a unei inexistente nevoi comune.

Mă întreb de cât de multă aroganță e nevoie să receptezi, ca să-ți cureți standardele proximității.

Mă întreb de când a fi urmărit pe stradă nu e un semnal de alarmă suficient de puternic încât să-ți țină antrenată memoria relațională.

Mă întreb de când a avea libertatea de a-ți folosi corpul, conștiința, sufletul, empatia și orice altă calitate umană a devenit o obligație externă, condiționată de terți care vor cu orice preț să funcționezi în termenii, necesitățile și condițiile lor.

Când ți-e teamă că-ți pierzi obiectul obsesiei, te zbați să-l ții în viață. Ca să te poți agăța de el și să-l tragi în hăul tău. Mimând iubirea care ascunde disperarea propriei existențe, pe care atât de lesne o pui pe umerii celuilalt. Nu poți fi și vinovat universal, și panaceu universal, în același timp. Decât proiectat fiind de o minte care e departe de materialitatea realității. Și de libertatea fiecăruia de a alege pentru sine.

Pentru că sunt psiholog și pentru că înțeleg suferința umană, mă limitez la cele scrise mai sus. Deși mă confrunt cu o furie infinită, pe care nu știu încă să o cern.

Pentru că sunt om, înainte de a fi psiholog, îmi permit să dau acest sfat oricărei persoane care devine obiect pentru un subiect: anume să redevină subiect, în propria sa viață.

Sănătatea mintală nu e un algoritm întâmplător. Așa cum o viață cu obiceiuri nesănătoase ne duce, în cele din urmă, pe patul de spital, la fel se întâmplă și cu mintea noastră. Dacă nu învățăm să o protejăm la timp, ieșind din medii și dinamici care ne fac rău, nu putem să așteptăm ca lucrurile să se îndrepte de la sine, iar calitatea existenței noastre psihice să prospere din golul cu care am alimentat-o atâta amar de vreme.