Sari la conținut
Oana Monica Nae
← toate textele Narațiuni despre viață

38. O poveste.

19 septembrie 2025

Aveam 4 sau 5 ani. Eram cu părinții și cu niște prieteni de-ai lor, care aveau și ei două fete. A mea mamă pregătise niște pungi cu dulciuri, să ni le dea. Numai că din punga mea lipsea o prăjiturică. Poate pentru că exista în familia mea această cultură inconștientă a lui ”lasă că…”. Lasă de la tine, să-i fie bine celuilalt. Că tu te descurci. Că îți luăm altădată. Altă prăjitură. Dar oare e cu adevărat despre prăjitură? Sau despre moment? Nu poți să reții atâta amar de ani un astfel de moment, și să fie doar despre o amărâtă de prăjitură. Nu. E despre alegeri. E despre priorități și ierarhii. E despre cine e mai important pentru propria mamă. Tu? Sau celălalt? Atunci când crești într-o astfel de cultură familială, în care nu contează atât de mult dacă noi avem x sau y, ci e important să-i oferim celuilalt, înțelegi că în viața ta ești mereu opțiunea a doua. Tu, pentru tine, nu poți fi o prioritate. Pentru că apare mereu gândul că celălalt suferă, că are o nevoie, că are o dorință, că ceva din ce ai tu îi este lui de trebuință. Când eram mică, eram destul de egoistă. Poate pentru că sunt singură la părinți. Însă, când am crescut, într-o adolescență îmbibată de doctrine creștine și de habotnicie, m-am întors la învățăturile acelea din copilărie. Care se sedimentaseră deja în locuri pe care nici eu nu le știam îndeajuns de bine, încât să pun degetul pe memoria lor. Și care au reapărut când au considerat ele de cuviință. Și-am început să exist exclusiv pentru cei din jur. Coordonând mereu câte ceva, fiind șef de grupă, șef de an, reprezentant în consilii, în senate universitare, în asociații studențești, în fel de fel de locuri. Mereu, pentru cei din jurul meu. Am trăit pentru colegii mei. Și mai mult decât pentru ei, am trăit pentru profesorii mei. Am fost în toate felurile în care ei și-au dorit să fiu. Cu o putere cameleonică pe care nici măcar n-o pot înțelege. Oricum și-au dorit sau au avut nevoie să fiu, ca să mă placă. Ca să mă vadă. Ca să mă țină lângă ei, într-un fel sau altul. Și înainte de toate astea, am trăit pentru părinți. La fel de cameleonică în a mă adapta nevoilor lor. Ca să mă placă. Ca să mă vadă. Ca să mă țină lângă ei, într-un fel sau altul.

Împlinesc nepermis de mulți ani pentru o atât de mare lipsă de identitate. Când ești pentru toți ceilalți, cu toți ceilalți, zbătându-te într-o suită nebunească de feluri de a exista, nu ești nicicum. Nu ai decât un vag contur. Al unei identități care ți-e al naibii de străină. Când ești al tuturor, ești atât de al nimănui, de fapt.

Acum trei săptămâni am stat la munte câteva zile, la Păltiniș, cu doi prieteni și cu una dintre profele mele de la Teatrologie. Singura persoană pe care o cunoaștem, care mersese pe Camino. Și care m-a și inspirat, acum câțiva ani, să fac asta. Stând acolo cu ea, câteva ore bune, doar noi două, povestind despre acest drum, am realizat că, în urmă cu zece ani, ne certa cu aplomb și ne spunea, într-o interogație fără răspuns, că noi voi fi colegi cu ea peste trei ani. Și iată cum, la zece ani distanță, într-o liniște perfectă, stăteam la o masă și povesteam. M-a bântuit gândul că mi-aș dori ca acest tablou să fie văzut și de profii mei actuali, de la psihologie, atât de sceptici în a avea interacțiuni umane cu studenții în afara cadrului prestabilit. Și-apoi am realizat ce gând stupid, de fapt. Să vrei lucruri împotriva voinței celuilalt. Doar pentru că vrei tu. Sau pentru că experiențele tale de viață sunt acestea care sunt. De vreme ce experiențele celorlalți sunt atât de neconvergente cu alte tale, nu poți pune laolaltă realități concomitente fără puncte de legătură comune. Profa m-a avertizat, la munte, că drumul post Camino e mai anevoios decât cel de acolo. Că se întâmplă lucruri care te fac să-ți amintești, că vrei ori ba, lecțiile învățate acolo. Și n-am crezut-o. Mno… sunt o studentă rebelă.

Totuși, în ultimele zece zile am stat în continuu într-o stare de tensiune. Am aflat că am endometrioză și șanse foarte mici de a avea un copil. Lucru de care mi-a fost groază toată viața, de fapt. Și o altă operație de făcut, pe lângă tratamentul aferent bolii. M-a sunat un nene, dându-se polițist, să-mi ceară date personale pentru nu știu ce anchetă, și efectiv n-am putut să ripostez. M-am lăsat purtată de dialog, având permanent acest second guess al fraudei. Ce inutil de teoretică e psihologia, uneori, când ești prea om și prea vulnerabil în fața vieții. Apoi i s-a făcut rău tatălui meu și am bănuit un AVC și o iminentă moarte, pe care n-am procesat-o decât prin fugă. M-a bântuit niște timp decizia de a fi ales să merg eu cu el, între spitale, în loc să sun la ambulanță, cum ar fi fost atât de înțelept să o fac. Dar am acționat la fel de imprudent ca în cazul telefonului primit mai sus. E bine acum. Însă ce lecție… Apoi a trebuit să confrunt iar și iar o relație atât de nocivă și de păguboasă, pe care nu mi-o doresc cu niciun chip, dar în care intru iar și iar. Cu gândul la celălalt. Același gând al nevoii celuilalt, care calcă în picioare nevoia ta de non-relaționare. Cu zeci și zeci de jigniri care se lipesc de epidermă. Pentru că nu prea ai de ales, atunci când nu știi să fii decât ce spun ceilalți că ești sau că au nevoie să fii. Așa că am făcut și o vizită la poliție, cu această ocazie. Și, vorba terapeutei mele, am început să fiu adult.

Înjur în continuu de cinci zile. De atâta furie mocnită și trăită ani și ani, fără a o exprima niciunde. Nu știam că de atâta e nevoie să primesc laude de la terapeuta care mi-a zis, în sfârșit, după câteva luni de întâlniri, că ceea ce simt e adaptativ și sănătos. Am ajuns la saturația necesității de a fi într-un fel sau altul, ca să fiu pe placul cuiva sau altcuiva. Și la saturația de a trăi sufocată în și de nevoile celorlalți. Și la conștientizarea faptului că nu le-aș spune niciodată clienților mei, în ședințe, să renunțe la ei înșiși. Pentru nimeni și nimic.

M-am luptat cu gândurile de suicid și post Camino. Dar mai rar. Și pe perioade mai scurte de timp. Și-am realizat că primăvara ar fi fost cu totul altfel dacă aș fi putut face terapie, la acel moment. Însă ce rost are post factum-ul regretelor? Nu e ca și cum putem schimba ceva din ceea ce e deja consumat.

M-am întors la școală, mai repede decât plănuiam, și mi-am dat seama că n-am încă forța de a mă confrunta cu triggerele cele mai mari. Deși dorul e mare, frica e și mai mare. Mi-am dat seama și că simt o infinită cantitate de stigmă pentru felul în care am încheiat anul universitar precedent. Și atât de multă rușine cu care nu știu ce voi face de la 1 octombrie. Însă nu poți fugi o veșnicie de triggere. Orice bumerang, odată lansat în eter, se întoarce. Într-un fel sau altul.

M-am târât prin viață la vârsta de 37 de ani. La propriu și la figurat. M-am rugat atât de mult să mor, cât nu m-am rugat niciodată în viața asta. Însă, de vreme ce sunt vie, presupun că mai am lucruri de făcut, pe lumea asta. Viața mi-a scos în cale, recent, niște copii minunați, pe care atât de tare mă bucur să-i văd, de la o săptămână la alta. Și mi-a oferit o fărâmă de momente în care simt că existența mea nu e, totuși, degeaba. Atâta câtă e, așa cum e. N-am nicio dorință nici pentru această zi de naștere, nici pentru anul ce urmează. Am sentimentul că ar fi inutil să am, de vreme ce există așa o mare divergență între ceea ce are potențialul realității și ceea ce e doar o moară de vânt pe care încerci să o dobori, sperând la te miri ce, pe te miri unde.

38 e vârsta pe care o avea bunica maternă, atunci când a murit. Bunica pe care nu am cunoscut-o niciodată. Născută la o zi distanță de mine. E ciudat să începi să numeri ani mai mulți decât propria bunică. Dar presupun că trebuie să ne obișnuim și cu așa ceva.

✦