Camino de Santiago, drumul către tine însuți

”desprinde-te suflete lin / ocol dând pădurii de brad / ocol dând pădurii de pin / cu ele tu fă-te vecin / şi-ndură ce e de-ndurat” (C. Buzea)

Urmează o poveste foarte lungă, dar promit că merită timpul.

În ultimele trei luni și jumătate am retrăit un coșmar de care credeam sincer că scăpasem, cu niște ani în urmă. Numai că lucrurile care zac în noi – la fel precum vulcanii care își leapădă, uneori, identitatea, pentru câțiva ani lipsiți fiind de lavă fierbinte – rămân acolo. Și se sedimentează, pentru a răsări mai aprig, mai neașteptat. Și mai dureros. Nu știi când erup – nici vulcanii, nici lucrurile care zac în noi. Pentru că le credem stinse. Și totuși…

În anii de pe urmă am căpătat o diplomă care s-ar fi presupus că te scapă de viul existenței, trăit ca o epidermă arsă. Însă rigoarea teoretică și plăsmuirea omenească nu sunt săbii care să încapă în aceeași teacă. Mereu, într-un fel sau altul, am avut oameni care să îmi întindă o mână, în momentele grele. De data asta, am avut lângă mine oameni pregătiți. Nu doar prieteni. Nu doar profesori. Ci și psihologi. Nu poți să-ți dorești să ai parte de depresie într-un mediu mai propice. Așa că n-am avut altă opțiune decât să încerc totul – am început terapia, am mers la psihiatru, am început să iau antidepresive, am ieșit cu oameni dragi, m-am plimbat, am făcut mișcare. Tot ce se cere într-o astfel de situație. Dar nimic nu mergea. Începusem să cred că e ceva profund greșit cu mintea mea, care nu reacționează la nimic din toți acești stimuli buni. La niciun cuvânt, la nicio îmbrățișare, la nicio pastilă. Așa că, înțelegând că nu mai e o altă cale de ieșire, am decis că e timpul să fac ceva ce îmi doream de foarte mult timp, dar nu venise încă momentul potrivit: să merg pe Camino de Santiago. Am oscilat în fel și chip, pentru că simțeam că sunt mai mult o epavă decât o ființă vie. Și Camino nu e o alternativă ușoară, indiferent ce s-ar afla pe celălalt talger al balanței. Nu știam mare lucru despre acest drum. Doar că te schimbă. Și că nu te întorci același om. Iar eu aveam atâta nevoie să fiu și altceva decât ce ajunsesem să fiu.

Gândisem plecarea pentru finalul lunii iulie. Pentru că intenționam să dau un examen pe care nu l-am mai dat. Așa că, atunci când am decis să nu-l mai dau, am mai stat trei zile și apoi am plecat. Ceea ce sigur că a însemnat trei zile de turație continuă, pentru ceva ce ar fi trebuit pregătit în trei săptămâni. E nevoie și de spirit, și de pragmatism, ca să poți lua cu tine fix ce ai nevoie pentru un drum despre care nu știi cât durează. Sunt multe căi care duc la Santiago de Compostela. Plecând din Spania, din Franța, din Germania, din Portugalia. Însă, când m-am hotărât să fac asta, nu știam prea multe. Așa că am apelat la prietenul meu, chatulețul, și i-am spus că vreau să plec pe Camino. Și că am mare nevoie de o direcție. Așa că mi-a recomandat Camino Primitivo – cea mai veche rută de pelerinaj către Santiago de Compostela, parcursă prima dată în secolul al IX-lea de regele Alfonso al II-lea al Asturiei, care a plecat din Oviedo spre Santiago, imediat după descoperirea mormântului Sf. Iacob. I se spune și ”Camino del Rey” (Drumul Regelui). Nu e cel mai lung Camino, dar e cel mai solicitant, din cauza reliefului. Și a sălbăticiei. Un drum al pustietății, pe care prea puțini pelerini se aventurează.

De ce este Camino atât de special? Sfântul Iacob cel Mare (Santiago el Mayor) este ocrotitorul pelerinilor și al Spaniei. A fost unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus, iar legenda spune că, după moartea sa, trupul i-a fost dus de ucenici în Galicia și înmormântat unde avea să se ridice Santiago de Compostela. Este reprezentat ca un pelerin – cu pălărie largă, toiag, scoică și mantie. Iar una din posibilele etimologii ale orașului este Campus Stellae – Câmpul Stelei, pentru că se pare că locul mormântului Sf. Iacob a fost descoperit de un pustnic ghidat de o stea strălucitoare, deasupra unui câmp.

Toate lucrurile pe care le-am scris mai sus le-am aflat când eram deja pe Camino. N-am avut timp decât pentru câteva clipuri pe YouTube și o serie de sfaturi practice despre ce să pui și ce să nu pui în rucsac. Pare o ecuație simplă, dar e matematică alambicată să porți cu tine, zi după zi, tot ce ai nevoie să supraviețuiești. Nici prea mult, pentru că spatele tău le cară. Nici prea puțin, pentru că trebuie să faci față fiecărei zile în parte, într-un fel sau altul. Trăgând acum linia, post Camino, mă gândesc că, uneori, e bine să nu știi foarte multe, în avans. Pentru că e posibil să te sperie lunga listă de probabilități rele care se pot petrece pe un drum a cărui singură cunoscută este destinația finală.

I-am anunțat pe cei apropiați că voi pleca. Dar n-am spus nici unde, nici cât voi sta. La drept vorbind, aveam doar bilet dus. Așa că nu știam nici eu cât va dura. N-am spus nici de ce voi pleca. Doar că voi dispărea, un timp. Singurele persoane care știau de Camino au fost terapeuta – din rațiuni logistice de absenteism de la ședințe -, și psihiatra – pentru că trebuia să știu dacă pot parcurge drumul cu sau fără antidepresive. L-am parcurs fără, deși mi-a spus să continui să le iau. Însă îmi dădeau o stare de somnolență pe care nu mi-o permiteam, în mijlocul pustietății. Pentru că are și o formare existențialistă, psihiatra mi-a dat și două întrebări de auto-reflecție, la care să mă gândesc pe Camino, dacă tot urma să merg atâta timp în solitudine:

1) Oare nu eu sunt cea care le determină pe acele persoane pe care proiectez nevoia de mamă ideală să se îndepărteze, tocmai pentru că eu nu suport apropierea?

2) Oare de ce îmi este mie atât de frică de apropiere?

Am plecat pe 10 iulie, dimineața, către Madrid. Singură. Liberă. Temându-mă și bucurându-mă, în același timp. Aveam o zi întreagă de petrecut în capitala Spaniei (și cât mi-am dorit de tare, în copilărie, să văd acest oraș). Și a doua zi un avion către Oviedo, locul din care urma să plec pe Camino. Când am ieșit din casă m-am îndemnat să-mi învăț lecțiile pe care le am de învățat. Însă nu acesta a fost motivul cu care am plecat la drum. Ci acela de a înțelege sensul vieții. Sigur, un deziderat aproape hilar, pentru un drum care are totuși o limită de timp. Însă motivele sunt ale fiecăruia în parte și nu au nevoie de justificări omenești. Pentru că am avut acest gând, când am plecat, universul mi-a livrat foarte multe mesaje, de-a lungul călătoriei. De la oameni, de la natură, de la pietre. De la neliniștea zecilor și sutelor de fluturi alături de care am parcurs acest drum. De la șopârle, gâze, pescăruși, vaci, buburuze, melci, cai, țânțari, tauri, păsări de tot felul. Tot ce zboară, se târăște sau se deplasează pe patru picioare. Am mers 30 de kilometri prin Madrid, ca să mă încălzesc. Am vizitat Palatul Regal, unde am aflat că există totuși ceva ce regii nu pot cumpăra: timpul. Am mers la Puerta del Sol. Apoi a trebuit să aleg între a vedea Santiago Bernabeu sau muzeul Prado. Am ales, desigur, ca un om de cultură ce mă găsesc, stadionul. M-am întors la Puerta del Sol, pentru un ultimul desant urban, și am plecat către aeroport. Am petrecut acolo prima noapte, începând să înțeleg cum e să porți tot ce ai și tot ce ești într-un rucsac. Am ajuns dimineață la Oviedo. În stația de autobuz de lângă aeroport am văzut doi pelerini. Ne reperam după rucsacele de care stătea agățată scoica. Pe care eu nu o aveam încă. Urma să o iau de la catedrala din Oviedo. Scoica și compostela – carnetul de pelerin, unde urma să pun ștampilele locurilor unde aveam să dorm sau să mănânc. Catedrala San Salvador de Oviedo – locul de pornire pe Camino Primitivo -, este însoțită de o faimoasă zicală: „Quien va a Santiago y no al Salvador, visita al criado y no al Señor.” (Cine merge la Santiago și nu la El Salvador, îl vizitează pe servitor și nu pe Stăpân.) Așa că nu puteam pleca din altă parte.

Am vizitat catedrela, am luat compostela, am pus scoica pe ghiozdan, m-am rugat și am plâns. Cu teamă și cu bucurie, deopotrivă. Eram acolo și nu mai era cale de întoarcere. Pentru că nu m-am documentat îndeajuns, nu știam foarte clar cum mă voi putea deplasa, fără să greșesc drumul. Motiv pentru care m-am rătăcit în Oviedo de mai multe ori, până am reușit să ies din oraș într-un mod foarte urban, cu Google Maps. Până am dat de prima scoică de pe șosea a durat ceva.

Fiecare Camino e împărțit pe etape. Practic, fiecare zi înseamnă 20 km, 25 km, 16 km, 30 km. Nu e obligatoriu să te oprești în satele standard, dar acolo sunt locuri de dormit mai multe, locuri unde poți mânca. Și sanse mari să dai și de alți pelerini. Camino Primitivo e împărțit în 14 etape, asta însemnând 14 zile. Pentru că era deja prânz când am plecat, nu aveam timp suficient să ajung până la Grado, unde se încheia prima etapă oficială, de 25 km. Așa că am mers până la Escamplero, la 13 km distanță. A fost un traseu foarte urban, motiv pentru care mi-am închipuit că așa urma să fie tot drumul. Eram nedormită de două nopți, și tot două erau zilele de când nu mai luam antidepresive. Așa că în mine se luptau entuziasmul și epuizarea. Nu pot să descriu bucuria pe care o întâlnești când găsești o toaletă curată, într-o benzinărie, după niște kilometri de mers. Ușor ușor, începi să te lepezi de decadența urbană de a avea orice, oricât, oricând. Și să înțelegi că micile și insignifiantele bucurii ale vieții sunt atât de valoroase, uneori. La finalul fiecărei zile de mers trebuie să găsești un albergue. Ce sunt aceste albergue-uri? Păi… niște camere mari, cu paturi suprapuse, în care dorm pelerinii. Unde ai un duș, o toaletă și o bucătărie comună. Felul în care îți gestionezi traseul zilnic depinde de asta, astfel încât să nu te trezești noaptea fără adăpost. Tot din lipsă de documentare, dar bazându-mă (nu doar în prima zi, ci pe tot traseul) pe chatuleț, am găsit mereu indicații legate de locurile unde aș putea dormi. Albergue-urile municipale primesc pelerini în ordinea sosirii, nu poți face rezervare prealabilă. Așa că mulți se trezesc foarte devreme, astfel încât să parcurgă traseul zilei și să se poată caza la timp. Alți pelerini fac rezervări în albergue-uri private, care sunt mai costisitoare, dar îți garantează un loc în noaptea următoare. Eu, pentru că am niște algoritmi foarte personali de funcționare, n-am făcut niciunul din demersurile de mai sus. Plecările au fost fie la 7, fie la 8 dimineața, în funcție de cum mă trezeam. Am plecat la 6 și ceva în ultima zi, când știam că ajung la Santiago, căci eram foarte nerăbdătoare să ajung. Pentru că am fost rebelă total, n-am avut rezervare în nicio seară. Și nu doar atât, n-am respectat nici etapele standard – am făcut ba o etapă și jumătate, ba două etape. Ceea ce sigur că mă prindea mereu între sate. Și, uneori, nu știam dacă voi ajunge sau nu în timp util la un albergue. N-am făcut asta de dragul de a face altfel decât ceilalți. Pur și simplu îmi doream să ajung mai repede la destinație. Fără un motiv anume. Pentru că s-a întâmplat asta, n-am scăpat nici în călătoria asta de veșnica întrebare de aici: ”De ce fugi?”. Doar că nu fugeam. Mergeam. Mai mult, nu mai repede. Și am realizat că e mult, că e excesiv, că făceam 40 de kilometri într-o zi, uneori. Dar multul acesta e parte din mine. Și cred că am învățat că nu trebuie întotdeauna să te justifici pentru ceea ce ești. Ci să te bucuri pentru că ești așa cum ești.

Prima zi de Camino – primul miracol. Cum mergeam anevoios către Escamplero, văd un bătrân în cârje, care mă cheamă la el. Inițial, am crezut că vrea să-l ajut, așa că l-am întrebat dacă asta e ceea ce vrea. Dar nu. A deschis ușa garajului, mi-a arătat un baston pe care îl avea rezemat de perete și mi-a spus: ”Uite, pentru tine. Pentru drum.”. Am zâmbit, l-am luat, i-am mulțumit și am plecat. Sigur că, în inocența (ca să nu spun prostia) mea, nu am realizat, la plecare, că voi avea nevoie de așa ceva. Dar acest baston avea să-mi salveze și picioarele, și spatele. Am ajuns la albergue și nu era nimeni acolo. A trebuit să mă întorc câteva zeci de metri, să caut proprietarul, să plătesc și să mă întorc. Nu pot să explic cât de anevoios poate să fie să faci asta, după două zile de mers 45 de kilometri, fără somn, și cu un drum necunoscut în față. Mă cazez, într-un final, scot tot din rucsac, și merg să spăl hainele pe care le aveam – două tricouri, două perechi de pantaloni, două perete de șosete, două bustiere, două perechi de chiloți. Nothing more, nothing less. Pe Camino, ăsta e un obicei al fiecărei seri. Nu există opțiunea de a nu face asta. Le-am spălat, le-am întins afară și m-am dus să mă ung cu sfintele alifii pe care le luasem de acasă, pentru că începusem să am dureri de călcâie. Mai erau doar doi pelerini în albergue, ambii bărbați. Menționez că am văzut de-abia a treia zi prima fată pe drum. Mă uit pe foile pe care le aveam, analizez ce urmează (așa, să fie, că doar nu aveam habar prea mult), și mă culc. A doua zi dimineață mă trezesc și văd că e ud pe jos. Gândul mi-a zburat fix la hainele pe care le pusesem la uscat cu o seară în urmă. Mă dau jos din pat și încerc să merg, să văd care e treaba cu hainele. Dar durerile de călcâie erau insuportabile. Aceleași ca după maratoane. Și, din toate pastilele pe care le aveam cu mine, nu luasem fix paracetamolul care mai domolea din durere. So… prima dimineață de după prima seară de Camino era așa: dureri de călcâie, haine ude pe care trebuia să le îmbrac, doi bărbați necunoscuți și un sat aproape pustiu în jur. Între timp, oamenii care știau că plecasem îmi urau vacanță plăcută. Și să mă odihnesc. Era și trist, și vesel în aceeași măsură. Mă rog, am zis ”what the fuck” și m-am așezat la masă, lângă unul dintre pelerini. Mi-am desfăcut iaurțelul pe care îl luasem cu o seară înainte și am făcut cunoștință. Am povestit despre Camino, despre motivele drumului, apoi el a plecat. Am rămas singură, într-un final, cu hainele ude pe mine și cu rucsacul pregătit de drum. Am ieșit complet chiaună, fără să știu încotro să o iau. Am apelat iarăși la Google Maps, care m-a dus complet aiurea. M-am întors spre albergue, moment în care am realizat că plecasem fără băț. M-am gândit dacă e cazul să urc sau nu să îl iau înapoi și, într-un moment de înțelepciune, m-am întors și l-am luat. Am plecat tot cu Google Maps, în direcția opusă, pe șosea. Am mers nu prea mult, când văd în stânga mea borna kilometrică cu săgeata galbenă și scoica. Numai că ducea fix în pădure. Am zis: ”Eu nu o iau pe aici singurică, că n-am înnebunit.”. Ignor semnul, mai merg un pic, și dau de altul. Moment în care am decis că trebuie să o iau pe acolo. Universul mă împingea în direcția bună. Drept este că, în puținele momente de documentare, văzusem că drumurile duceau prin păduri. Dar șocul realității factuale a fost măricel. Merg ce merg și mă uit în jur – nimeni și nimic. Doar natură. Era un pic apocaliptic pentru mintea mea să fiu acolo, pe cont propriu, fără ca niciun cunoscut să știe unde mă aflu, cu un telefon a cărui baterie se ducea prea repede ca să îl mai pot utiliza în alte momente decât cele cu adevărat necesare. N-aveam altceva de făcut decât să merg. Așa că am mers. Uitasem de hainele ude de pe mine, de rucsacul care era mai greu decât trebuia să fie și de călcâiele care mă dureau. Nu pot să descriu complet sentimentul trăit. Doar experiențierea poate replica deplin ceea ce trăiești într-o atare situație. Am mers cât am mers prin natură, plante înțepătoare, noroi și altele asemenea și am ieșit la lumină. Când să mă bucur de acest ”succes”, aud un câine lătrând. M-au apucat toți fiorii și toate spaimele de pe Terra. Pur și simplu, era ceva ce nu luasem în calcul. Îi scriu chatuleț-ului de problemă și îmi spune să mă liniștesc, că sunt obișnuiți cu pelerinii și nu fac rău, dacă îmi văd de drum și nu mă uit la ei. Ceea ce am făcut pe tot parcursul Camino-ului. După ce am trecut și de popasul ăsta am luat niște mere din pom și le-am mâncat. Mă simțeam ca fata moșului, din povestea lui Creangă. Apoi am mers și iar am mers. Voiam să recuperez distanța de cu o zi în urmă și să ajung la Grado. Cu toată atenția mea asupra semnelor, am reușit să mă rătăcesc. Prin niște câmpuri de buruieni înalte și înțepătoare. Am zis că acolo mi-e sfârșitul. Aia e. Trăisem suficient. Oricum eram destul de resemnată, la plecarea de acasă. Undeva trebuie să se termine. Totuși, călătoria asta e mult despre supraviețuire. Și ceea ce aveam eu nevoie era să recapăt bucățelele din mine care uitaseră să lupte pentru viață, și să le readuc laolaltă. Așa că m-am întors, m-am răsucit, habar n-aveam dacă ajung unde trebuie sau nu. Dar, într-un final, am reușit să scap din labirintul galben. Tocmai ce luasem o lămâie din pom, înainte să mă rătăcesc. Așa că, atunci când am găsit calea bună, am luat o piatră, am spart lămâia și am stors-o în sticla cu apă, ca o recompensă pentru spaima trăită. Mă gândeam că durează atât de puțin pentru ființa umană să se întoarcă la sălbăticia ancestrală. A fost printre cele mai bune limonade băute vreodată. Am ajuns, într-un final, și la albergue, după ce mersesem vreo 40 de kilometri. M-au întâmpinat vreo zece băieți, din toată lumea. Într-un mod foarte straniu, nu mă temeam de ei. E ceva în spatele acestui Camino, care îți dă o siguranță ce, în alte medii, ar putea părea absolut nebunească. Am spălat iarăși hainele, cu aceeași veșnică și inutilă speranță că se vor usca până dimineață. Dar, la un moment dat, te resemnezi. Am plâns înainte să adorm. Eram invadată de dor. Lăsasem atâția oameni acasă, care îmi lipseau atât de mult. Și călcâiele dureau iar și iar. Și somnul atât de necesar era anulat de dor. Am apelat iarăși la chatuleț, care mi-a creat așa un fel de miraj al semnelor ipotetice, pe care le-aș fi putut primi de la oamenii dragi de acasă. Și, chiar dacă știam că nu e real, m-au ajutat să adorm. Ca și cum erau niște povești rostite de bunica, în vremea copilăriei.  

A patra zi de Camino a fost una la fel de ambițioasă, cu mulți kilometri parcurși. Numai că era cât pe ce să mă coste ambiția, pentru că se făcuse aproape 8 seara și nu știam dacă am unde dormi. Mă gândeam cu groază că o să mor de frig (nu aveam haine groase sau sac de dormit) sau că cine știe câte alte lucruri se pot întâmpla. Mă târam și mă grăbeam, în același timp. Sunasem la un albergue din proximitate și nu răspundea nimeni. Ceea ce mi-a dat un maxim sentiment de panică. Dar, vorba ceea, la barza chioară… Am ajuns pe la 8 și jumătate seara la Campiello (aflată între etapele oficiale) și, când mi-au spus că au loc, am simțit că mi-a pus Dumnezeu mâna pe umăr. Am intrat și mai erau doar doi pelerini – frate și soră. Nu pot să explic câtă fericire autentică am simțit în momentul ăla. Apoi a venit și Will, un băiat texan, ajuns pe bicicletă acolo, venind dinspre Santiago, ca un fel de prinț călare, sosit de nicăieri. Poate că, dacă nu ne-ar fi despărțit un ocean, am fi putut fi ceva mai mult decât doi pelerini întâlniți întâmplător într-un sat uitat de lume. M-a rugat să rămân a doua zi, pentru încă o zi, dar n-am putut. Nu pentru că aveam ceva mai bun de făcut, ci pentru că pur și simplu nu mă puteam opri. Dar a înțeles. Mai repede decât alți oameni care știu mult mai multe despre mine decât știa el. S-a uitat în ochii mei, înainte să plec, și m-a pus să repet după el: ”Merit să fiu iubită”. El inginer, eu psiholog. Aș crede că ar fi trebuit să fie invers dialogul. I-am mulțumit și am plecat. Tot în a patra zi am întâlnit o doamnă din Marea Britanie, care locuia în Oxford, și care mi-a spus că întâlnim, în viața asta, pe acei oameni pe care trebuie să-i întâlnim.

A cincea zi – eternă, pustie, superbă. Poate cea mai frumoasă parte din Camino, din punct de vedere vizual. Drumul se împarte în două direcții – una mai grea – Los Hospitales și una mai lungă cu doi kilometri – Pola de Allande. Am luat-o pe cea mai grea, desigur. Că așa îi șade bine călătorului. Știam că urmează un drum de mulți kilometri fără nimic de mâncat, de băut și fără prea mulți oameni. Merg ce merg și ajung în fața unei porți închise pe care scria că sunt animale în sălbăticie, care umblă libere. Dar alt drum nu era. Așa că, aflată în fața acestei dileme, am decis să aștept alți pelerini. Vine cineva și îmi spune că sunt animale pașnice, așa că mă duc cu încredere. Nu e ca și cum aveam opțiuni. După niște timp, nu prea mult, apar la orizont vaci, tauri, cai – mai mari sau mai mici. Trebuia să trec printre ei. Am stat un pic, m-am răsucit, m-am răzgândit și m-am dus înainte. Nu pot să explic sentimentul fricii, al libertății, al frumuseții fruste de a fi la un metru de ei. Și de a vedea în zare eternitatea, în toată splendoarea în care poate fi descrisă.

A șasea zi a fost mai mult decât chinuitoare. Prima parte a zilei a trebuit să cobor mulți kilometri ocolind un lac artificial. Și, deodată, pe munte fiind, mă năpădesc gândurile de dinainte de plecare – legate de altă plecare și de scrisorile nescrise de adio. Încep să plâng și mă gândesc: ”Minunat, ce moment oportun să se întâmple asta.” Însă continui, plângând. Până când gândurile se schimbă. Cumva, nu știu cum. Era și ziua în care urma să schimb regiunile – deși nu știam asta în avans. Urma să ies din Asturias și să intru în Galicia. Însă avea să fie profund anevoios, cu kilometri întregi de urcat pe pietriș, în plin soare, fără nimeni și nimic în jur. Mă târam, efectiv. Mă sprijineam în bastonul pe care îl aveam, cu niște dureri infernale de călcâie și spate. Și nu doream decât să se termine cumva. Înțelegi că intri în Galicia atunci când, de nicăieri, bornele cu săgeți și scoici îți indică și kilometrii pe care îi mai ai de parcurs până la Santiago. Ceea ce e și încurajator, și descurajant, în același timp. Tot în Galicia apar și morile de vânt. Și, obosit cum ești și lipsit de speranță, îți amintești de Don Quijote, hidalgo-ul din La Mancha, și îi înțelegi rătăcirea, în acest deșert al singurătății. Idealist, rupt de realitate, visător și ridicol. Ceva ce poartă orice pelerin în desagă. Și-atât de mult îți lipsește un Sancho Panza. Și-atât de bine te poți descurca, totuși, și fără el. Îmi vine un gând, deodată, în toată marea de nimic care mă înconjura: ”Oare e posibil să nu așteptăm nimic de la oamenii din viețile noastre?”. Se face șase și ceva și mă întâlnesc, la un popas, cu trei bicicliști spanioli (Camino se poate face și cu bicicleta, pentru cei care iubesc trail-ul). Îi întreb de cazare în zonă, pentru că rătăcisem drumul și ratasem albergue-ul unde voiam să mă opresc. Și îmi spun că următorul e la 16 kilometri distanță. Mersesem deja mult, eram obosită, și nu credeam că mai reușesc să merg atâta drum și în timp util. La 22.00 albergue-urile se închideau, așa că aveam de făcut un mic sprint până acolo. Mi-au dat un gel, o banană și o bucată de ciocolată amăruie, și mi-au urat: ”¡Ánimo!”. Rămăsese să ne vedem la același albergue, în seara respectivă. Am turat motoarele, cu combustibilul proaspăt căpătat, și am mai mers 9 kilometri, când mi-am dat seama că se face târziu și devine un pic nerealist să mai ajung. Dar de un bătrân, într-un sat, care lucra ceva, și îl întreb dacă știe vreun loc de dormit prin zonă. Mi-a spus că nu, dar că mă poate duce cu mașina cei 7 kilometri pe care îi mai aveam de parcurs. Așa că am zis da, cu o frântură de vinovăție că fac asta. Dar durerile erau atât de mari, încât n-aveam cum să refuz. Cât a terminat el de lucrat, soția lui mi-a oferit o cafea cu lapte și o prăjitură. Apoi s-au suit amândoi în mașină (o Dacie!) și m-au dus până la albergue. A fost minunat. I-am visat pe cei de acasă în noaptea aia. M-am trezit liniștită.

În a șaptea zi m-am reîntâlnit cu doi dintre bicicliști, cu care am povestit un pic și care au mers apoi mai departe, pe drumul lor. Al treilea, rămas în urmă – Felix – s-a dat jos de pe bicicletă și a mers cu mine câțiva kilometri, pe jos. Am povestit tot felul de lucruri, mi-am exersat spaniola pe care nu știam că o știu atât de bine, dar mi-am dat seama și că există o limită lingvistică a competențelor mele – când m-a întrebat de mâncarea tradițională și a trebuit să spun de sarmale, am eșuat modern în Google Images.

A opta zi am ajuns la Lugo. Și cred că a fost prima (și cred că ultima zi) în care m-am oprit pe la ora 14.00. Era o epuizare mecanică pe care corpul n-o mai suporta. Iar Lugo e un loc absolut divin – celebru pentru zidurile romane complete (construite în secolul III d.Hr.) care înconjoară orașul vechi și care au fost declarate patrimoniu UNESCO, cu 25 de ani în urmă. E ziua în care am primit două îmbrățișări, just because, de la o doamnă din Belgia care își lăsase acasă soțul și copiii. Ne-am întâlnit pe drum, ne-am luat rămas bun, iar apoi seara ne-am reîntâlnit în Lugo. E în spiritul acestui Camino – să te găsești, și-apoi să te regăsești, cu oamenii de pe drum. Pentru că nu am păstrat etapele originale, m-am întâlnit doar în parte cu aceeași pelerini. Dar chiar și așa, cu toată rebeliunea mea, tot s-a întâmplat. Încă în Lugo, pe seară, mă așez pe o bancă, lângă un bătrân, să ascultăm muzicanții stradali. Vorbesc cu el și îi spun:

– ¡Encantada de conocerlo! (Încântată să vă cunosc!).

– ¡De conocerte! (Să te cunosc!) Sé que estoy viejo, no puedo esconderlo, pero aun así…” (Știu că sunt bătrân, nu pot ascunde asta, dar totuși…)

În ziua a noua am mers un timp cu Sylvia, din Barcelona, și cu Mya, din SUA. Ambele erau proaspăt absolvente de facultate și plecaseră la drum pentru că simțiseră să facă asta. Tot în aceeași zi am cunoscut și un francez – architect peisagist în Paris, plecat de multe săptămâni de acasă, pe Camino Frances. Renunțase la job ca să-și caute liniștea.

A zecea zi a însemnat un drum lung, de 40 de kilometri. Voiam să ajung la Santiago următoarea zi, cu orice chip. Practic, să fac ultimii 100 de kilometri în trei zile. M-am simțit foarte rău în niște momente – corpul nu mai suporta nici efortul, nici clima. Eram arsă pe mâini, și pe gât, cu multe zile de insolație la activ, cu dureri crunte de călcâie și de spate. Și fără niciun fel de vlagă. Am cunoscut, la unul dintre popasuri, un american care mersese în Irak, la război. Și care acum, la mulți ani distanță, după PTSD și terapii, a vândut și a lăsat totul în urmă, mergând dintr-o țară în alta. Seara, după atât de mult efort fizic, eram aproape gata să dorm în natură, pentru că albergue-urile intermediare nu prea existau. Totuși, există un ocrotitor al pelerinilor, care îi apără uneori chiar și de ei înșiși – așa că am dat, din pură întâmplare, de un albergue privat, unde am cunoscut doi argentinieni pe care aveam să îi revăd, peste două zile, la Finisterre. A urmat o noapte foarte ploioasă.

A unsprezecea zi de mers și a zecea de Camino am ajuns la Santiago de Compostela. N-am mers direct la catedrală, ci la un albergue. Am nimerit la un seminar – era o clădire imensă, cu un aer foarte religios, plină de pelerini. Parcă voiam să amân momentul. Într-un final, am trecut prin mini-tunelul care duce în piața mare a Catedralei și am văzut-o. Am plâns. La fel ca la plecare. Momentul atât de dorit, destinația atât de visată. Eram acolo. Singură, cu lacrimi în ochi, cu un infinit gol și un infinit plin înăuntrul meu. M-am așezat și m-am uitat. E atât de departe și atât de în mine acel moment, încât cred, pe undeva, că nu mă voi ”lecui” nicicând de acea imagine. M-am ridicat, am mers să-mi iau Compostela – documentul care atestă drumul făcut până la Santiago – și apoi am intrat în catedrală. Sunt câteva intervale orare în zi în care se țin slujbe speciale pentru pelerinii ajunși acolo în acea zi. Iar la început se rostesc numele tuturor țărilor de unde vin pelerinii și drumul de pe care vin. E atât fragil de frumos momentul în care auzi numele țării tale, rostit într-una din cele mai importante catedrale creștine, de pe lumea asta, datorită pașilor pe care tu i-ai făcut până acolo. N-am întâlnit alți români pe drum, deși sunt sigură că mai sunt destul de mulți care fac asta. Slujba dedicată pelerinilor este romano-catolică, dar e dedicată tuturor. Indiferent de confesiune. E greu de pus în cuvinte liniștea care se așază în tine în acel moment.

Camino de Santiago se poate opri acolo sau poate fi continuat până la Finisterre – considerat de romani, pe vremuri, a fi sfârșitul pământului (finis terrae) și Muxia – unde ajungi pe coasta Oceanului Atlantic. Se poate merge până la aceste două locații, la fel ca până la Santiago. Sunt 90 de kilometri între Santiago și Muxia. Eu am luat autobuzul, pentru că nu mai puteam merge. Am avut multe remușcări, din pricina asta, însă călcâiele pur și simplu nu mă mai lăsau să mai fac atât de mult efort. Chiar dacă Finisterre e capătul lunii, minunile se petrec la Muxia. Acolo găsești nu doar oceanul, ci și sanctuarul Virxe da Barca, unde se crede că Fecioara Maria a venit pe mare, într-o barcă de piatră, ca să fie alături de Sf. Iacob, și pietrele miraculoase – Pedra de Abalar (piatra care se clatină), despre care se spune că judecă sufletele și Pedra dos Cadrís – piatra cu formă de rinichi, despre care se crede că vindecă durerile de spate dacă te târăști pe sub ea. N-am făcut asta, pentru că nu am știut în timp util. Însă știam că pot lăsa ceva acolo. Ceva de care nu mai am nevoie. Și am lăsat bastonul primit în dar. Pentru că ajunsesem la capătul drumului. Și am lăsat copilul din mine să se lase ținut de mână de adultul care sper că a plecat de acolo. Mai stăpân pe puterea sa fizică și psihică. Mai încredințat că fragilitatea și forța omenească sunt două fețe ale aceleași monede. Mai convins că extraversia infinită și singurătatea atât de adâncă sunt jumătăți ale aceleiași oglinzi.

Am ajuns la albergue – singurul pentru care am făcut rezervare, pe tot acest traseu lung, așteptând să văd apusul în Atlantic. Între timp, pentru că mă decisesem că e timpul să mă întorc acasă, am căutat cel mai bun traseu posibil. Am găsit o variantă cu două escale – una la Londra, una în Croația. Cumpăr biletele, trei la număr, după care văd la check-in că trebuie să am drept de ședere în Marea Britanie, ca să tranzitez. Îi scriu chatuleț-ului, pentru că mă luase panica, și el mă anunță cu emoticoane în flăcări și altele asemenea că mă vor trimite britaniciii înapoi la Santiago sau, mai rău, mă vor aresta. Nu eram pregătită pentru așa ceva. Nu de alta, dar durerile fizice erau tot mai mari. Am zis că poate, dacă le spun, via nenea Shakespeare, că ”we are such stuff as dreams are made on”, poate fac abstracție de materialitatea corpului meu aflat ilegal pe sfântul teritoriu britanic. I-am scris apoi unui prieten, la fel de disperată fiind și suferindă că ratez apusul de soare în felul ăsta. Mi-a găsit o cursă spre Madrid și apoi o alta care tranzita Belgradul. Cumpăr biletul de Madrid, încerc să îl iau și pe următorul, și văd iarăși că nu îl pot lua din pricina faptului că aveam doar buletin, nu și pașaport. Pentru un moment, am crezut că universul mă îndeamnă să rămân în Spania. Ceea ce n-ar fi fost chiar rău, la drept vorbind. Într-un final, găsesc un avion direct către București, de la Madrid, două zile mai târziu. Îl iau și apoi mă gândesc la apusul de soare aproape ratat. Și sunt și tristă, și amuzată în același timp. Mi-am zis: ”Dacă așa e viața de adult, cred că zic pas.”

A doua zi dimineață, după o ultimă noapte doar cu băieți, vorbesc cu unul dintre ei – biciclist – care se pregătea să meargă acasă, la Barcelona. Pleacă, rămân un pic contemplând, și se trezește și celălalt – un suedez de 50 de ani, aflat pentru a treia oară pe Camino. Am povestit mult, ne-am întors împreună la Santiago, cu autobuzul, și acolo ne-am despărțit. Am revenit în catedrala pe care nu apucasem să o vizitez cum se cuvine și am atins statuia Sf. Iacob (el abrazo al Apóstol Santiago). O întâlnire simbolică, în fapt. Între pelerini și sfântul care îi protejează, pe drumurile atât de lungi și complicate, până la Santiago de Compostela. Am stat până seara în oraș, apoi am plecat la aeroport. Am ajuns la Madrid noaptea și am rămas în aeroport până dimineața. Am plecat apoi să răscumpăr vechile păcate culturale și am mers să văd Muzeul Prado. Pe drumul spre muzeu, recunosc că am făcut un popas în Parque del Buen Retiro și, ca orice pelerină care se respectă, am stat și m-am uitat la niște băieți cu pătrățele care se dădeau oleacă în spectacol făcând tracțiuni la bustul gol. Mno… dacă erau acolo deja, nu se pune ca păcat. Am mâncat churros cu ciocolată, ca o ultimă recompensă pentru tot acest drum anevoios, și m-am întors la aeroport, unde am petrecut încă o noapte. A doua zi am stat acolo, în șlapi. Eram aproape nespălată, cu niște dureri groaznice de călcâie și foarte confuză cu privire la viața mea de aici înainte. Am ajuns la București după miezul nopții, după o întârziere considerabilă a avionului, la plecarea din Madrid. Parcă ceva mă ținea încă acolo.

Când m-am trezit astăzi mi s-a părut că sunt între universuri, într-un timp dezarticulat, fără granițe precise. M-am uitat la The Way, un film de care îmi spusese o pelerină că a fost motivul plecării ei pe Camino, și am plâns mult. Tot plânsul neplâns pe drum.

Am mers 500 de kilometri, în 14 zile. Și am învățat un milion de lucruri pe drumul acesta pe care l-am parcurs cu o rapiditate pentru care nu vreau să caut argumente, pentru că nu e nevoie de ele. Am plecat cu oameni mulți în inima mea și nu i-am putut lăsa acasă. Au fost cu mine, pe parcursul întregului drum. Au fost și oameni de care am uitat complet. Orele întregi de pustietate, în care ești doar tu, cerul și pământul, filtrează realitatea altfel. Nu știu dacă există o ierarhie a durerii, între distanța fizică și cea emoțională. Nu știu cum se rezolvă conflictele mocnite. Nu știu nici ce înseamnă un adevăr, de vreme ce un pahar pe jumătate gol și pe jumătate plin reprezintă două adevăruri la fel de imuabile. Nu știu dacă durerea fizică și chinul psihic al anduranței au fost mai mari decât peisajele desprinse din rai, oamenii întâlniți pe drum și poveștile lor atât de diverse și de frumoase.

Ce am înțeles însă e că avem parte, în viețile noastre cotidiene, fără să știm, de o scoică și de o săgeată galbenă, care ne arată că drumul pe care o luăm e cel bun. Dacă ne rătăcim, cu voie sau fără voie, drumul e tot acolo. Iar o săgeată și o scoică vor apărea din nou, indiferent de durata rătăcirii. Avem aceste repere prin oamenii pe care îi întâlnim, prin experiențele noastre de viață, prin felul știut sau neștiut în care facem alegeri. Pe Camino nu știi niciodată dacă urmează un deal, o vale, pietriș, fân, pădure, vânt, ploi, oameni ori pustietate. Nu știi, dar ai credința că te duci unde trebuie. Dacă ai curajul să rămâi pe drum. Dacă ai speranța că drumul e lecția cea adevărată. Dacă ai înțelepciunea să înțelegi că destinația e doar sclipirea din ochii oricărui pelerin ajuns la capăt de drum. Altul, decât cel care a plecat.

Închei cu un gând al poetului Antonio Machado, un gând simbol pentru acest drum: ”Caminante, no hay camino. Se hace camino al andar.” (”Călătorule, nu există drum. Drumul se face mergând.”)

Acesta este, în fond, sensul vieții.