Libertatea ca obligație, nu ca opțiune

Nu sunt multe cauzele în care cred. De fapt, sunt chiar puține. Dar atunci când cred în ceva, cu adevărat, îmi pun viața la bătaie pentru asta. Sunt însă și crezuri pentru care te poți zbate, deși nu îți aparțin pe deplin. Dar sunt ale oamenilor din jurul tău, pentru care crezi că merită să faci un lucru sau altul. Am tot derulat prin propria memorie, de câteva săptămâni, ceva ce s-a întâmplat cu vreo 16 ani în urmă. Eram studentă la prima facultate, unde aveam colegi moldoveni. Care erau niște oameni absolut minunați, deștepți, luminoși. Pe care îi admiram pentru tot ce vedeam și învățam de la ei. Și aveam atâtea de învățat. Tot pe atunci, deși nu pot pune degetul pe calendar cu certitudine, co-vârstnicul meu, George Simion, milita pentru moldoveni. Nu-mi mai aduc aminte cum și în ce fel, și care era contextul social de atunci. Știu însă că am vorbit cu el, pe vremea aia. Și mai știu că îmi plăcea vehemența lui de a lupta pentru o cauză care părea că transcende interesele sale personale. Totuși, la momentul acela, nu puteam diferenția vehemențele constructive de cele nocive. Cauzele drepte de cele strâmbe. Nu eram ”înarmată” cu ceea ce are nevoie orice ființă umană, astfel încât să poată diferenția aparența de esență. Astăzi, însă, știu că e atât de ușor să fii convins. Dacă un crez de-al tău e atins, oricât de puțin, de tăria vocii altcuiva, te vei lăsa în brațele vocii, ignorând conținutul mesajului. Dacă cineva îți spune că te protejează, nu cauți să-i afli istoricul ori faptele. Îl vei crede. Pentru că nevoia de apartenență e mai fundamentală decât orice fel de rațiune de pe lumea asta. Dacă cineva se închină aceluiași Dumnezeu în care tu crezi, și-ți promite că îl va ține pe acest Dumnezeu paznic granițelor între care și tu trăiești, îl vei crede. Pentru că nevoia de protecție și de justiție, de dincolo de tribunale și legi omenești, e și ea la fel de mare, atunci când bântuie molima inegalităților de tot felul.

Celălalt candidat, Nicușor Dan, spunea la dezbaterea-monolog de aseară că, pentru a avea o minimă garanție a păcii, trebuie să investim în arme. Sigur că sună oximoronic. Sigur că sfidează logica umanistă. Nu și pe cea istorică. Deși el se referea la o situație concretă, de război, aș translata un pic această idee către realitatea momentului. Nu cred că e în dreptul nimănui să convingă pe cineva să voteze pe unul sau altul dintre candidați. Ce cred însă, deși e prea puțin timpul rămas până duminică, este că, înainte de a ne da votul unuia sau altuia, am face bine să ne ”înarmăm” cu o minimă rațiune a faptelor pe care le vedem cu ochii noștri și le auzim cu urechile noastre. Pentru că între pace și război este o atât de fragilă graniță.

Am fost în galerii de fotbal de atâtea și atâtea ori. Am văzut ce face un șef de galerie. Ce fac membrii unei galerii. Și da, în contextul unui meci, deși nu agreez violența de niciun fel, îi înțeleg manifestarea contextuală. Galeria îți oferă protecție. Și apartenență. Și o unanimitate a crezurilor. Dar protecția nu înseamnă întotdeauna siguranță. Nici apartenența nu înseamnă aderarea la medii întotdeauna sănătoase. Și nici unanimitatea nu te scutește de faptul că poți bălti în minciuni, crezând că sunt adevăruri, de vreme ce nu e nimeni acolo să le conteste.

Mergeți la vot, oameni buni. Și exprimați acolo ceea ce aveți de exprimat. E singurul episod social care ne face egali pe toți.