Din seria: ”Ce ne mână-n luptă în dimineața asta?”

Un maraton e spectaculos, în sine. Ca idee. Ca principiu. Ca bornă psihologică, dincolo de orice altceva. O alergare de 10 kilometri însă nu are aceeași strălucire, la o primă vedere. Pentru că, dacă alergarea e ceva ce faci constant, acești kilometri sunt o ”distracție” de o seară. Sau o trezire mai abruptă, într-o dimineață în care te-ai dat jos din pat, te-ai uitat în oglindă și ai constatat că nu prea-ți place de tine.

Astăzi am participat la prima cursă din viața asta în care nu m-am întors, la finish, în locul de unde am plecat la start. Ceea ce pentru poeta din mine implică multe semnificații. Sigur, Heraclit avea întrucâtva dreptate. El vorbea de apa râului care nu e niciodată aceeași, pentru omul care alege să se scalde de două ori în ea. Dar și asfaltul e supus acelorași condiții ale umanității în perpetuă fluiditate. Niciodată nu te întorci în același loc, de fapt. Căci fiecare kilometru alergat te modifică. Te remodelează. Nu-ți schimbă esența, dar îți schimbă perspectiva.

Am avut o săptămână apăsătoare, în care am plâns cu nemiluita, în fiecare zi. Mi-am atins și my lowest point, în a face asta – am ”reușit” să plâng chiar în templul endorfinelor, care e sala de sport. O s-o trec la capitolul ”super realizări sportive”. Și totuși, cu toată tristețea asta pe care am purtat-o după mine, am făcut mișcare în fiecare zi, într-un fel sau altul. Pentru că știu că asta e o soluție garantată nu pentru fericire, ci pentru o stare de homeostazie. De care avem cu toții nevoie.

Ieri a început Săptămâna Europeană a Sportului. Și sigur că, dincolo de foarte multele evenimente dedicate mișcării, e și un moment oportun de a sublinia importanța acestui mic detaliu al vieților noastre (pe care îl punem mereu pe ”to do list”-ul fiecărui început de an), care este mișcarea. Dacă e ceva ce se întâmplă la fiecare alergare la care particip, este faptul că văd oameni cu zâmbetul pe buze uitându-se la noi. Și, cu riscul de a decodifica corect pe sfert ceea ce înțeleg din non-verbalul lor, îmi pare mereu că acești oameni sunt cei care își spun zilnic ”poate de mâine mă apuc și eu”. Nevoia de mișcare e încapsulată în noi. E lipită de noi. E la fel de necesară ca hrana și somnul. Și orice om căruia i se pare fantezist, nerealist, improbabil să poată să alerge 10 kilometri cândva, în viața asta, sau să pedaleze jumătate de oră, fără să-și dea duhul pe bicicletă, ar trebui să știe că o plimbare zilnică, de 10 minute, e primul pas către o competiție de 10, 20 sau 50 de kilometri. Zece minute pe zi înseamnă cam zece scroll-uri pe Instagram și încă vreo cinci pe Facebook. La paritate cu zece minute de sănătate, introspecție, liniște. Cred că e un e un schimb și un pariu cu noi înșine, pe care fiecare în parte îl merităm.

Zâmbetul din fotografia de mai jos e al unui omuleț semi-adormit (după multele activități sportive de ieri), plin de recunoștință pentru toți cei care ați donat bani pentru copiii de la Asociația Magic. Las aici link-ul, dacă mai sunt persoane care vor să doneze.

Am alergat astăzi la Crosul Arenelor 2023 cu gândul să ajung acasă. La propriu, pentru că stau lângă Stadionul Național. Și la figurat, pentru că fiecare cursă încheiată e un ”acasă” pentru mine. Am reușit să scot cel mai bun timp al meu – 55 minute, pe distanța de 10 kilometri. Chiar cu două opriri de legat de șiret. Ceea ce mă bucură la fel de mult ca venirea lui Moș Crăciun, în plină iarnă geroasă. Cine aleargă înțelege ce înseamnă 2-3 minute în minus, la fiecare nouă cursă. Și cât de mult te antrenezi pentru ele.

Faceți mișcare, oameni buni! Zece minute pe zi. De plimbare. În fiecare zi. Căci consecvența face diferența. Iar dacă sportul pe cont propriu sună a ceva ostil, trist, împovărător, încercați clasele de grup de la sală. Sunt atât de multe opțiuni, pentru orice fel de dorință sportivă ar avea oricare dintre noi. E un univers uman infinit acolo, în care mișcarea e un mijloc doar. Către un scop mai bun: al prieteniei, al iubirii, al toleranței de sine. Și a unei ”sweet pain”, cum ne spunea ieri instructorul de yoga.

Orice formă de mișcare de pe lumea asta, în orice cantitate, cât de mică, e ca o olimpiadă câștigată. E un cadou pe care îl facem creierului, în primul rând. Corpului, în al doilea rând. Și felului în care ne percepem, ne judecăm ori ne respectăm pe noi înșine.