Nu-uri și nu-uri

Pe lumea asta există un milion de ”nu”-uri. Pe care viața ni le servește din varii motive – ca să ne învețe niște lecții, ca să ne disciplineze, ca să ne scoată din zona de confort sau ca să ne supere un pic copilul interior. Iar pentru că motivele sunt atât de diferite, și răspunsurile noastre la ”nu”-urile primite variază atât de mult.

Acum cinci ani, aproape de vremea asta (un pic mai devreme, de fapt), începusem să mă pregătesc pentru admiterea la doctorat. La UNATC. Facultatea de Teatru. Căci cu Facultatea de Film încă nu începusem legăturile. Și, pentru că soarta a vrut așa (sigur, soarta se traduce prin numele unor persoane, dar eu cred sincer că despre soartă e vorba, în fapt), nu m-am mai înscris la doctorat acolo. Dar, pentru că nu reacționez corespunzător la respingere, m-am enervat, în sinea mea, și m-am dus la prima iubire – Universitatea din București. În speță, Facultatea de Sociologie. Realitatea vremurilor ălora era că nu mai pusesem mâna pe o carte de sociologie de zece ani, cel puțin. Pentru că o luasem pe drumul teatrului și asta voiam să fac. Dar ambiția, draga de ea… Și, mai mult decât ambiția, ego-ul acesta atât de sensibil și de vulnerabil… Însă, în viață, ce vine din ego (tradus ca orgoliu) n-are nicio șansă de supraviețuire. Și asta este valabil indiferent de domeniul, situația sau omul care ne activează acest ego.

Totuși am reușit, printr-un fel de miracol academic (se mai întâmplă și așa ceva), să intru la doctorat, supraviețuind și examenului și interviului cu o temă care fusese reconfigurată de la teatru. Ceea ce, pentru orgoliul meu foarte rănit, la vremea aia, a fost o uriașă gură de oxigen. Așa că m-am întors la prima facultate și, dincolo de faptul că eram nostalgică până la Dumnezeu, am trecut de partea cealaltă a baricadei. Am ținut seminarii multe, timp de trei ani (pentru că așa am ales eu, nu eram obligată să o fac) și am trăit o experiență din care am învățat infinite lucruri. Laolaltă cu ai mei studenți, de la vremea aia. Mi-am dat examenele în primul an, însă din anul 2 (care cred că a coincis cu pandemia, pe jumătate), n-am reușit să mă mai mobilizez nicicum. Din lipsă de timp, mi-am spus eu. Eram la teatru o bună parte din vreme. Apoi, înscrisă în paralel și la masterat la Teatrologie, și la licență la Fotografie. Și cu multe seminarii de ținut. Pur și simplu, fiecare oră era numărată în zi. Însă, privind retrospectiv, îmi dau seama că motivația inițială – a revanșei de dragul revanșei – a fost adevăratul impediment. Nu timpul. Căci, dacă e o resursă cu adevărat echitabilă, pe lumea asta, acela e numărul de ore ale unei zile. Toți avem la fel de multe (sau la fel de puține). Cel puțin pe planeta aceasta.

După ce s-au încheiat cei trei ani de doctorat, timp în care am schimbat și profesorul coordonator, m-am văzut în fața tristei realități a faptului că nu era gata teza. Și am intrat în panică. M-am gândit să schimb tema (de o mie de ori), dar nu găseam nimic care să mă atragă într-atât de mult. Am mai prelungit cu un an povestea asta. Și după un an m-am găsit în fața aceleași realități. Și-apoi cu încă un an. Cu același deznodământ. Pur și simplu, în mintea mea era de neacceptat să renunț. Deși vedeam că nu se leagă nimic.

Cu patru zile în urmă m-am gândit să întreb, totuși, ce se întâmplă cu contractul de doctorat. Dacă mai e valabil ori ba. Mai erau câteva zile până expira. Așa că, în stilu-mi caracteristic, am încercat să fac un plan rapid, pe o temă nouă (nici nu mai știu a câta), și să încerc să mai prelungesc cu o jumătate de an povestea asta.

Însă, așa cum e firesc, ai nevoie și de acordul profesorului coordonator pentru asta. Și, când crezi că ești relansat în eter, cu multe planuri heirupiste în minte (licență și disertație, plus doctorat, în același an), vine răspunsul: un mare ”nu”. Scris cu majuscule. Nu cred că, în viața asta, am simțit mai multă căldură de la un refuz. Am citit mailul profei și aproape că îmi venea să plâng. Nu de tristețe (căci, într-un fel complet tâmp, mă întristează alte lucruri mai tare decât acesta). Ci de convingerea faptului că unui om i-a păsat într-atât de mine, încât să nu mă mai lase să mai chinui încă niște luni, fără nicio miză, în fapt.

Sigur, doctoratul înseamnă statut. Și, pentru un om cu multe facultăți și mastere, ca mine, care n-a renunțat vreodată la niciuna dintre școlile la care s-a înscris, ar putea părea un eșec. Însă eu nu resimt eșecul, ca atare. Știu că am ajuns aici dintr-o ambiție de copil rănit. Nu regret gestul făcut. Mi-am adorat studenții. Și am adorat faptul că am ținut seminarii la cursurile profesorilor care mi-au fost și mie profesori, cu mulți ani în urmă. Asta este o uriașă avere, pe care experiența de doctorand mi-a oferit-o. Și n-aș face altfel pentru nimic în lume.

Le sunt profund recunoscătoare celor doi profesori coordonatori – primului, pentru că a avut încredere să mă ia sub aripa lui așa, de nicăieri, după mulți ani de nevedere. Celei de-a doua, pentru că a avut o infinită răbdare cu mine și cu multul tumult al vieții mele, din ultimii ani.

În fiecare ”nu”, această simplă negație – cea mai simplă, poate, de pe lumea asta – există rezonanțe calde. Cum există colți care te sfâșie. Cu aceleași două litere puse laolaltă. Refuzurile sunt uneori tolerabile, acceptabile, sănătoase, dezirabile. Însă tonul e cel care face muzica. Nu înșiruirea de note de pe portativele vieților noastre. Care e una pașnică, în esență. Până să-și capete sonoritatea candidă ori crudă, după posibilitățile fiecărui instrumentist în parte.