Din seria: ”Din bube, mucegaiuri și noroi iscat-am frumuseți și prețuri noi”

Nu știu de ce ultimele competiții la care am participat m-au tot dus cu gândul la Arghezi. Nu e un poet pe care-l citesc des. Dar cine știe cum se așează atâtea versuri, în sertărașe de care noi n-avem habar.

Sunt multe meme-uri care circulă pe Internet și care sună cam așa: ”fiecare pas te duce mai departe către obiectivul mult dorit”. Eu însă nu mă gândesc decât la faptul că fiecare pas și, implicit, fiecare competiție de alergare (cea de azi a fost a treia, în trei weekend-uri consecutive) mă duce mai aproape de maraton. Am luat-o ardelenește. Întâi 5 kilometri, apoi 10. Astăzi 20. E logic să urmeze 42 (și 195 de metri, pentru derută).

Am realizat azi cât de puțin pregătită sunt pentru alergarea de trail. Deși Delta Văcărești e o formă totuși civilizată de teren accidentat. Însă oricâte antrenamente aș face pe teren plat, nu sunt suficiente pentru a scoate timpi civilizați pe trail. Bine, nu spun că n-am mai alergat nici măcar un metru de duminica trecută și până azi. Că n-am mai alergat. Am zis să nu-mi dăuneze la fengșui. Foarte proastă decizie. Dar cine are fengșuiu țiplă? (eu sigur nu, dar de dragul raționamentului…)

Sun Challenge 2023 a fost o cursă destul de solitară. Deși m-am întâlnit cu tovarășii de ”suferință” de la 321sport, pe la începutul ei. Dar, după jumătate, am alergat singură kilometri întregi. Oscilând sonor între ”sânge latin marca Pantelimon” și ”piu piu”, recte BUG Mafia și păsărelele pentru care am alergat astăzi. Căci acest eveniment, dincolo de scopul sportiv, a avut și unul caritabil: construirea unor adăposturi plutitoare pentru mai multe specii protejate sau periclitate din deltă.

Cred că e al cincilea semimaraton pe anul ăsta. Doar că precedentul a fost în mai. Ceea ce a creat goluri memoriei mele. Pentru că am plecat oarecum entuziastă, dar apoi am început să-mi blestem alegerile cotidiene, pe măsură ce se adunau kilometrii. Vorba mămicii mele: ”tu n-ai nevoie de dușmani, te descurci singură”. Am vrut să renunț pe la kilometrul 3. Apoi la 11, 12 și 14, din cauză de dureri de genunchi. Dar am zis că nu face, la nivelul meu de masochism, să întreprind astfel de acțiuni. Așa că am continuat, desigur. N-am murit, dar nu mi-a fost nici ușor. Mai ales că am acest prost și deficitar obicei de a mă gândi, la fiecare cursă, la faptul că urmează maratonul. Ceea ce e anxiogen complet. Dacă simți că-ți dai duhu’ (metaforic vorbind, desigur) la 20 de kilometri, și îți pui problema că trebuie să mai alergi încă pe atât, îți dai șah mat singur și sigur.

Simt o oareșice mobilitate a organelor interne, la momentul ăsta. Cât despre membre, cred că n-au terminat lista de blesteme la adresa mea. Dar mă fac că n-aud. Ceea ce ele nu știu este că le-am pregătit șapte clase sâmbăta viitoare (la care e oricine binevenit, căci se prestează sportuleț în părculeț). Și, pentru că sunt un omuleț simpatic, un maraton peste două săptămâni. Ușurel, de toamnă.

Ca să fiu complet în afara oricăror norme de bună coabitare cu orice alergare de pe lumea asta, m-am dus astăzi și cu adidași netestați în prealabil. Dar știți cum e: faci ce spune popa, nu ce face el. Am avut totuși noroc, să nu mă tăvălesc în chinuri pe traseu. Că la barza chioară, vorba ceea…

Mulțumesc organizatorilor acestui eveniment, că se preocupă de lucruri despre care mulți dintre noi n-avem habar că există, ca problematică, în sine!

Mulțumesc instructorilor mei super califragilistici care mă antrenează zi de zi într-un mod spartan, astfel încât să nu-mi dau duhul pe altarul alergării! Vă iubesc maxim, cu toată recunoștința lumii!

Mulțumesc voluntarilor și copilașilor care ne-au încurajat cum au știut ei mai bine, pe tot parcursul cursei!

Și mulțumesc propriului corp, care nu înțeleg cum de mă mai suportă. Bine, cred că nici nu are opțiuni, la drept vorbind. Și nu poți să riști și să fugi. Dacă dai de altul și mai nebun?

Aș vrea să fi putut scrie lucruri mai spectaculoase, dar resimt puternic damage-ul emoțional din ultimele zile. Am nevoie de un pic de distragere școlară, să mă pun pe picioare cum se cuvine. Iar universul, drăguțul, mi-a livrat un orar țuț, numa’ numa’ să mă repar.

Cred că e inutil să mai menționez cât de bine face sportul. Dincolo de momentele grele de care am pomenit mai sus, alergarea e o cursă a fiecăruia în parte, cu limitele astea pe care tot noi ni le punem, neînțelegând că jocul politic al granițelor geografice nu ar trebui să fie un duplicat pentru ceea ce credem noi că sunt granițele personale, în materie de putințe și neputințe. Alergarea e o succesiune de pași grăbiți către lumina aia din noi, pe care ne e teamă să o privim, de teama orbirii. Dar nu lumina e cea care ne orbește, ci frica. Alergați, oameni buni! E cel mai frumos cadou pe care vi-l puteți face vouă înșivă. Iar dacă nu aveți încă un ”de ce”, puneți-vă o pereche de adidași în picioare și ieșiți afară. Va veni și răspunsul, atunci când veți fi uitat deja de întrebare.