Anatomia iubirii

Cumpenele, într-o viață de om, nu-s doar acelea pe care pui degetul și sângerează instantaneu. Mai sunt și cele care se inflamează. Și se vindecă. Și-apoi se inflamează din nou. Și se vindecă mai greu. Nu le vezi. Nici tu, nici cei de lângă tine. Însă tu le simți. Doar că nu e suficient să le simți, de vreme ce, povestind despre ele, nu curge sânge.

Printre fugile mele cotidiene între tot felul de vieți paralele pe care le trăiesc, am încercat zilele acestea un exercițiu de retorică cu oameni care-mi sunt prieteni. Și care mi-au întins o mână de fiecare dată când am avut nevoie de asta. Iar în retorica mea, mai mult sau mai puțin convingătoare, am încercat, întâi pentru mine, și-apoi pentru ei, să descriu un tipar emoțional și cognitiv, în care mă învârt de ceva vreme. Un tipar care mă lezează profund, în esență. Și pe care, deși îl înțeleg în teorie, mi-e greu să-l stopez, în practică. Dar nu despre asta vreau să scriu acum. Am să povestesc cu altă ocazie despre analogiile pe care creierele noastre le fac, la timpul prezent, pentru că au deprins anumite tipare, la timpul trecut.

Astăzi însă vreau să vorbesc despre cartea aceasta: ”Anatomia iubirii”. Pe care mi-am dorit atât de mult să o citesc, tocmai din pricina tiparului de care scriam mai sus. Am sperat, în mod real, că o carte de acest gen îmi poate clarifica propriile sentimente, propriile trăiri, propriile zbateri. Și că, citind-o, poate că n-am să mă ”repar” sau să mă vindec, în vreun fel. Dar voi fi înțelegând mai multe despre iubire, decât știam deja. Sau decât puteam decodifica, cu informațiile pe care le aveam până la momentul lecturii.

Cartea este scrisă de Helen Fisher. Iar perspectiva abordată de ea este aceea a antropologului. Sigur, cu destul de generoase explicații din zona neurologiei și psihologiei, iar pe alocuri a sociologiei. Însă nu este un manual romanțat despre iubire și semnificațiile ei, deși sunt și aceste subiecte abordate, pe ici, pe colo. Ci despre nevoia noastră biologică de a iubi, de a trăda, de a respinge, de a crea parteneriate ”politice”, de a avea numeroase aventuri cu numeroși indivizi. E o carte care descrie lumea animală, care a populat planeta dintru începuturi, căreia i s-au alăturat oamenii, dar nu în forma în care o știm noi astăzi. Ci în cea patrupedă urmată, la mulți ani distanță, de cea bipedă.

Frumusețea acestei cărți rezidă nu doar în subiect, per se, ci în felul nepărtinitor în care sunt prezentate cele două genuri. Deși vedem că poligamia și poliandria sunt două fenomene aflate la poli opuși, din punct de vedere al frecvenței și al spațiilor culturale în care le regăsim, diferențele de gen, când vine vorba de romantism, înșelat sau apetit sexual, nu sunt foarte mari.

De asemenea, mitul dragostei care durează trei ani ar putea avea un resort istoric în faptul că, în comunitățile de vânători-culegători, intervalele la care se nășteau copiii erau de 3-4 ani. Iar după naștere, cei doi parteneri puteau (și o făceau, adesea) să caute parteneriate noi. Într-o lume în care, de la apariția ei până la forma în care o recunoaștem astăzi, principalul scop a fost perpetuarea speciei. Indiferent de felul în care s-a întâmplat asta.

Un alt lucru care mi s-a părut relevant, mai cu seamă pentru că trăim o epocă a feminismului și a unei oarecare compensări istorice, a fost faptul că inechitatea aceasta socială între genuri n-a existat dintotdeauna. Ci s-a născut odată cu apariția plugului, care nu putea fi manevrat decât de bărbați. Și astfel, rolul femeii în furnizarea hranei a fost diminuat. Înainte de plug, bărbații se ocupau de vânătoare, ceea ce însemna un procent de 20-30% din hrană. Restul era în sarcina femeilor culegătoare. Lucru care le făcea chiar mai importante, în ansamblul familial. Dar iată cum un mărunt detaliu a schimbat milenii și generații.

Am găsit atât de multe informații atât de utile pe care, culmea, nu le-am căutat, încât mă întreb dacă mi-aș fi dorit cu adevărat, de la această carte, doar miezul acela dulce și romanțat, pe care l-am voit inițial. Știința ne explică astăzi de ce ne îndrăgostim de cineva anume, ce fel de predispoziții avem către un anumit tipar de oameni ori cât de fideli putem fi, în relațiile noastre. Dar dincolo de creuzetul acesta științific încă limitat (pentru că, nu-i așa?, creierul uman e un infinit necunoscut, în fond), există și o sămânță de necunoscut. Pe care poate că Blaise Pascal a descris-o mai bine ca oricine altcineva: ”inima are rațiunile ei, pe care rațiunea nu le poate înțelege”. Și pe care, aș completa eu, nu le vom regăsi în nicio carte cu tematică științifică.

Trăiesc descompunând și recompunând acest subiect al iubirii în fel și chip. Zbătându-mă între literele acestui cuvânt și încercând să-l conțin corect și coerent. Fără să alunec prea tare în proiecții, în analogii, în considerente de natură freudiană, care explică tot felul de lucruri din inconștientul nostru. Sigur, nu e ușor să nu aluneci, pentru că versatilitatea lumii ăsteia vine la pachet cu un preț: a ști prea multe, din prea multe direcții, echivalează uneori cu a nu ști nimic. Deși subiectul postării este despre un conținut cât se poate de pragmatic și de măsurabil, am să închei totuși, ca o pasionată de metafore ce mă găsesc, cu un gând complet non-științific, dar care este probabil în asentimentul unei bune părți a populației trăitoare pe planeta Pământ, la momentul acesta. Un gând ce îi aparține poetului Robert Herrick: ”Niciun om nu poate în același timp să fie înțelept și să iubească”.