Din seria: ”Avem brățări, avem valoare”
Când eram mai mică și mai pătrunsă de microbul fotbalului, al meu tată făcea des și foarte des mișto de mine, invocând faptul că sunt stelistă pentru că era el stelist. Ceea ce pe mine mă revolta teribil. Adică, alegerea mea unde era în povestea asta? Motiv pentru care îi explicam, de fiecare dată, că eram stelistă pentru că aveam sânge roș-albastru. Dar el nu înțelegea chestia asta.
Probabil că tot așa a funcționat și relația mea de iubire cu World Class-ul. Ei au fost primii. Puteau fi oricare alții. Dar întâmplarea (sau destinul, mai poți să știi?) a făcut să fie ei. Și, pentru că respir sportuleț prin toți porii, în această decadă a vieții, ziua de azi mi-am petrecut-o cum îmi place mie mai mult și mai mult pe lumea asta – rupându-mă pe genunchi (la figurat, desigur). Pentru că astăzi a fost Be Healthy Day, ”sărbătorită” în Parcul Herăstrău, împreună cu o mare parte din echipa World Class. Bine, pentru mine a fost un fel de Revelion, pentru că așteptam ziua asta mai tare ca noaptea de Anul Nou.
De când mă știu, am avut o grămadă de porecle: Duracell, Spidy, Bomboana, Maca, Stelista. Și câte și mai câte. Însă acum am una nouă, de la unul din cercurile de prieteni sportivi: ”Oana 7 clase”. Și pentru că e păcat să nu-ți onorezi porecla, mi-am pus la bătaie trupul de zeiță wannabe în această frumoasă zi de sâmbătă, să duc la bun sfârșit cele șapte clase la care m-am înscris cu mult aplomb: yoga, pilates, bodypump, c-core, dance, bodycombat și functional. Plus un mic adaos de cycling, spre final, pentru întărirea fengșuiului. Că vorba ceea, pedalez cu nemiluita zi de zi, era păcat să nu onorez evenimentul ”Be Healthy Day” pe de-a-ntregul. Bine, clasa de dance e un fel de a spune că am făcut-o. Mai mult m-am târât pe picioare, încercând să imit niște mișcări care pur și simplu nu se lipeau de mine. Dar eu m-am străduit, în felul meu nătâng. Știu sigur că am fost sursă de amuzament pentru niște oameni.
Aș vrea să scriu multe despre ziua de azi. Despre sportul în comunitate, despre ce înseamnă o ”familie” altfel, construită pe criteriul unei pasiuni comune, și poate al unei credințe comune, despre mișcarea în aer liber, despre alegerile părinților care și-au adus azi copiii la activități sportive. Aș vrea să scriu despre toate astea, deși am mai făcut-o de atâtea și atâtea ori. Și o voi mai face, cu siguranță. Pentru că, din starea asta dopaminică de vrăjire, în care mă găsesc, mă simt cumva responsabilă să o fac.
Însă astăzi, dincolo de contextul social al evenimentului, am respirat iarbă vie, sub lumina unui soare atât de generos. Am trăit emoția fanatică a unui număr considerabil de oameni care ating starea aia de catharsis, atât de dorită de dramaturgii Antichității, făcând această clasă complet nebunească care se cheamă ”bodycombat”. Am revăzut, cu multă emoție, un om de care mi-era dor. Am cunoscut instructori noi, cu care n-am mai lucrat. Am revenit pe o bicicletă de indoor, după luni de zile de pedalat doar afară. M-am bucurat de întâlnirile multe cu toți tovarășii mei de suferință, din toate cluburile orașului ăstuia. Am simțit apartenență. Bucurie. Lumină.
Bunii mei instructori (deși nu sunteți doar ai mei, ci ai noștri), vă mulțumesc cu multă recunoștință pentru ziua de azi! Nu știu a o spune altfel, prin alte cuvinte mai alese ori mai limpezi, spre a nu crea confuzie. Însă vă iubesc mult. Și vă prețuiesc mult. Sunt îndrăgostită peste măsură de tot ce sunteți și de tot ce faceți în spațiile astea pe care le numim, convențional, săli de sport. Pentru că ați adus ”virusul” ăsta care-mi umblă prin vene într-un ritm atât de alert, în viața mea.
Poate că e meritul meu că am venit la sală. Dar e al vostru că am rămas acolo. Și că mă întorc în fiecare zi cu atât de multă dragoste și bucurie. Mulțumesc de un infinit de ori! Pentru câteva ore, am fost cu adevărat fericită.
✦