Despre sport, cu responsabilitate

Deși îmi plac de un milion de ori mai mult cuvintele, știu că imaginile au stimulii lor, care se duc mai departe, pe traiectele sinuoase ale creierului, mai mult decât toate vorbele bune puse laolaltă.

Color Run By Night nu e o super competiție de alergare. Nu e locul ăla unde îți măsor pace-ul și îl compari cu precedentele competiții la care ai fost. Nu e despre recorduri personale. Ori despre câtă anduranță ai la efort. După o seară în care mai mult m-am plimbat (voit), decât am alergat, am înțeles că există și momente când trebuie doar să te bucuri, fără să te auto-hăituiești. Să te bucuri de oamenii care te însoțesc, de cei pe care-i revezi după mult timp (n-ai cum să nu te întâlnești cu cineva cunoscut), de bucuria atâtor copii, de banala pudră colorată care e, în fapt, atât de spectaculoasă, și de acest amănunt a cărui valoare o ratăm, de multe ori, care este mișcarea.

De fapt, nu vreau să scriu foarte multe despre Color Run, pentru că este un eveniment care se trăiește, nu se povestește. Însă aș vrea să spun câteva cuvinte (deși am strâns deja mii și mii, în această direcție) despre importanța mișcării, într-un cadru organizat. Iar dacă vorbele mele vor fi însemnând ceva, am să vă rog, la final, să semnați această petiție.

Sunt complet pe dinafară cu evenimentele sociale, nu mă uit deloc la televizor, evit orice fel de știre posibilă (să nu-mi dăuneze la armonia interioară), motiv pentru care plutesc într-un fel de neant al informațiilor. Însă am aflat de curând de intenția aceasta cu fundament politic (nu știu cine a inițiat propunerea pentru că, după cum spuneam, sunt out of space) de creștere a TVA-ului de la 5% la 19%, pentru sălile de sport și cluburile de fitness din România.

Pe mine mă roade de multă vreme acest subiect. Pentru că, în mod evident, sălile de fitness nu sunt un loc accesibil tuturor. Nu pentru că ar exista filtre, la intrare, pentru anumite categorii de oameni. Ci pentru că nivelul de trai, pe de o parte, și nivelul de educație, pe de altă parte împiedică accesul unei bune părți a populației la acest serviciu care pare, uneori, de lux.

Însă eu am văzut în seara asta, înainte de a alerga, niște sute de oameni dispuși să ”imite” mișcările a șapte oameni care făceau încălzirea pe scenă. Și care, prin felul lor de a fi și prin energia lor, au reușit să anime niște mulțimi de oameni să se miște. Și să iasă din zona de confort. Și să încerce, după putința fiecăruia, să-și depășească propria condiție fizică. Atât cât e, pentru fiecare în parte.

Sălile de fitness nu sunt doar acel avatar al băiatului cu pătrățele care zâmbește frumos și al fetei care are posteriorul bombat. Deși, dacă aveți vreun gând să vă apucați de mișcare pentru cele două argumente infailibile menționate mai sus, o puteți face. Căci există și așa ceva. Însă sala e un loc al întâlnirilor între oameni care au ales, la un moment dat (cei mai mulți, în momente complicate ale vieților lor), să își facă un bine. Lor și celor din jurul lor. E preferabil să te duci și să dai cu pumnii într-un sac de box, decât să-ți lovești partenera (sau partenerul). E preferabil să faci o oră de exerciții cardio și să-ți consumi nervii, decât să-i verși pe copii, părinți sau orice alți oameni care îți ies în cale. E preferabil să ai atâta suflu cât să poți urca scările, când nu merge liftul, ca să nu ți se mai pară că toată planeta e împotriva ta și nimic nu merge cum trebuie. Și e preferabil să te poți urca pe o bicicletă, fără să simți că-ți dai duhul, decât să stai în trafic, în mașină, și să blestemi pe toată lumea.

Viața asta e un cumul de alegeri, în mod evident. Însă unele alegeri au timpul lor. Și vremea lor. Căci uneori, amânate îndelung, devin inutile. Iar mișcarea înseamnă viață, sănătate, claritate, pace. Dacă aș putea, aș da oricui o fărâmă din energia mea (pe care o simt, uneori, infinită) și din iubirea mea totală pentru sport, în general, și pentru sala de sport, în particular. Nu pot face asta, dar mi-aș dori să vă fi convins să semnați petiția asta. E important ca, în această țară a deziluziei, a nemulțumirii permanente, a obidei, a unui lung șir de nefericiri pe care am sentimentul, uneori, că le purtăm în ADN, să dăm o șansă reală bunăstării fizice și psihice.

P.S. Cu fetele din fotografiile de mai jos m-am cunoscut la sală. Cu ele și cu o mulțime de alți oameni care mi-au schimbat viața în bine. Despre asta este totul, în fond. Ne chinuim împreună, ne bucurăm împreună, suntem mai sănătoși împreună.

P.P.S. Clipul video e pentru cei care nu cred atât de mult în cuvinte și au nevoie de dovezi mai palpabile. O parte din adorații mei instructori care fac minuni. Fără să știe, uneori, că o fac.