Visele și visurile

Visele nu au finaluri. Nici începuturi. Nici măcar o liniaritate din care să înțelegi ceva. Sunt haotice. Seamănă, cumva, cu ecuațiile lui James Clerk Maxwell despre forma liniilor Faraday, traduse pe limba noastră: anume că orice linie își schimbă forma sub acțiunea altor linii aflate în mișcare. La fel precum visele. Se schimbă de la o noapte la alta, în funcție de ce experimentăm ziua. Sau în funcție de ce ne amintim seara. Sau în funcție de orice amintire întâmplătoare, mai apropiată ori mai îndepărtată, care ne invadează mintea, fără să-i înțelegem rostul.

Visele sunt povești negociate cu noi înșine. Sunt dorințele noastre neîmplinite. Vorbele noastre nerostite. Amintirile noastre îngropate. Tăcerile noastre dezgropate. Răspunsurile neprimite la întrebările adresate în gol, unui eter indisponibil nouă ori dorințelor noastre.

Visele rătăcesc solitar și se pierd în penumbra dimineților. Ori în lipsa de umbră a nopților privegheate șoptit în silabe insomniace.

Visele și visurile. La fel de sinusoidale. De permeabile. De inegale. Ambele viețuind într-o concomitență a toleranței lingvistice. Și a imposibilității de a le ghida într-o formă desăvârșită. Căci și visele, și visurile, odată ce ne traversează ființa, se amprentează pe ele însele de infinita incertitudine care ne ghidează către infinitul necunoscut al clipei ce va să vie.