35

”Când ne naștem, plângem fiindcă pășim pe-această mare scenă de nebuni…” (W.S.)

M-am întrebat adeseori dacă cei ce suntem născuți toamna avem de la natură această înclinație către melancolie. Poate că e un pic de adevăr picurat din calendarul anotimpurilor. Sau poate că e un destin al tăcerii și al mirării, pe care unii dintre noi știm atât de bine să-l însuflețim prin contemplare.

35. Cândva, nu demult, cu ceva luni în urmă, pe vremea când străbăteam teritoriile mistice ale zodiilor și cifrelor, am aflat că 8 e cifra destinului meu. La fel ca vârsta pe care o voi împlini în câteva ore. 8 e cifra infinitului, în fapt. A eternității fără granițe. A posibilităților aparent imposibile. Și a vieții trăite în deplină libertate.

În fiecare an, de ziua mea, încerc să fac un fel de bilanț al vârstei celei încheiate. Cumva, recitind ce am scris în ultimii doi ani, mi-am dat seama că succesiunea celor pe care le-am trăit, oricât de dureroasă a fost, a avut un sens.

Acest an l-am trăit conștient, în prima lui jumătate. Contabilizând fiecare lună ce trecea. Până la un moment dat, când am renunțat să mai fac asta. Ce ciudat că cifrele au avut sens când viața mea încetase să aibă unul. Primele șase luni ale celor 34 de ani le-am trăit înstrăinat. N-au fost ale mele. Le-am donat cu bună știință. Din dragoste. Pentru dragoste. Iubind nătâng ceea ce poate că nu trebuia să iubesc. Deși iubirea, în cardinala și absoluta ei valoare, te soarbe și te absoarbe cu totul. Astfel că nu mai știi ce trebuie și ce nu trebuie să faci sau să fii. Au fost șase luni trăite într-o teamă absolută. Sigur, ele continuau un ciclu de alte luni, pline de aceeași teamă. Cu jumătate de an în urmă, credeam că mă voi îngropa din nou, în amărăciunea și suferința a ceea ce eu credeam că se cheamă dragoste. Acum, privind retrospectiv, cred că e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat – acela de a-mi fi recăpătat viața.

Următoarele șase luni mi le-am dedicat mie. Într-un fel. Făcând ceea ce știu să fac așa de bine – să alerg. Între teatru, facultăți, NLP și sală. Între spectacole, filme și cafele băute de multe ori pe fugă, cu oameni pe care uneori nu-i înțeleg cum de vor să-mi fie prieteni. Căci eu sunt o fugară, în fapt. Care nu se poate statornici în relații în niciun fel. Cumva, în ultimele luni, mi-am dat seama că-mi place atât de mult ”cucerirea”, indiferent de natura relației pe care o caut, dar mi-e atât de greu să rămân stabilă, odată ce cucerirea s-a petrecut. Sunt educată să obțin totul cu efort. Și-atunci mă zbat ca atare. Însă odată ce zbaterea s-a încheiat, simt nevoia unei alte cuceriri. Căci ce e comod, nu mi-e familiar. Și-atât de tare ne aruncăm în familiarități, când nici măcar nu avem habar că facem asta.

Am făcut și câteva lucruri bune în anul ce a trecut.

Am mai terminat o facultate. Pe care am început-o cu greu, am dus-o cu greu și am încheiat-o la fel. Nu sunt neapărat mândră, pentru că știu că nu m-am zbătut foarte tare. Sunt fericită doar că am reușit să o închei. Nu știu dacă va fi fost cu vreun folos, dar presupun că voi afla asta cândva.

Am terminat volumul de poezii. Cu mare greutate. Mi-a fost mai ușor să scriu câteva sute de poezii, decât să le pun laolaltă. Însă, recitindu-le, de atâtea și atâtea ori, mi-am dat seama că ele semnifică un lung șir de iubiri, de tăceri, de remușcări, de zbateri. Toată viața mea, în fapt. Sau viața mea din ultimii 14 ani. Căci pe la 21 de ani mi-am făcut curajul să scriu, pentru o întâie dată.

Am făcut sport. Mult. Și poate că asta e cea mai mare bucurie a mea, la momentul ăsta. Nu doar că am ajuns în punctul în care n-aș mai vrea să fiu ”ca la 20 de ani”, pentru că atunci gâfâiam numai dacă-mi închipuiam că urc scările. Dar și pentru că sala mi-a oferit un univers infinit de oameni, întâlniri și experiențe. Și pentru că a devenit totul atât de personal acolo, probabil că, la momentul acesta, e locul unde replic cel mai mult bucăți considerabile din tot ceea ce sunt.

Am continuat să scriu scrisori. Unor oameni pe care nu-i cunosc prea bine. Însă am un curaj pe care nici eu nu-l înțeleg, de a mă arunca în vâltoarea mărturisilor, în ceea ce privește propriile sentimente. E singura mea oază de curaj, de fapt. Căci în rest mă tem de atâtea și atâtea lucruri.

Am scris mult. Tot mai mult, de la o zi la alta. Și m-am înfățisat dezgolită de straturile multe pe care le punem pe noi, de teama ca ceilalți să nu ne vadă emoțiile ori sentimentele.

Am alergat. Conștient, uneori. Refractar, alteori. Din reflex, de cele mai multe ori.

Am înotat în Oceanul Înghețat.

Am participat la competiții, pentru mai multe prime dăți. Și mi-am depășit limitele fizice și psihice cu vârf și îndesat.

Am înțeles că nu există iubiri unice pe lumea asta. Și că fiecare om pe care îl iubim (indiferent de natura acestei iubiri) e o lecție. Una veche. Sau una nouă. Dar o lecție, în fond. Din care suntem liberi să învățăm câte ceva. Sau să nu învățăm nimic. E o alegere, în fond.

Am fost furioasă. Cum nu mi-am dat voie să fiu niciodată în viața asta.

Am râs mult. Și am plâns mult.

Am înțeles că profesia e o parte importantă, dar nu esențială, a vieții. Și că vine un moment când lucrurile trebuie să se încheie. Oricât de grea ar fi desprinderea. Încă nu mă pot desprinde, dar știu că va veni un moment când va trebui să o fac.

Am cunoscut oameni noi. Mulți. La facultatea cea nouă, la cursul de NLP, la sală. Oameni cu pasiuni comune, care mi-au oferit multe guri de oxigen când încă mă chinuiam să respir prin plămânii proprii.

Am trăit cu pulsul la maximum al 34-lea an al vieții. În multele mele existențe, pe care încerc să le alternez fără să-mi pierd uzul rațiunii prea tare. Nu e ușor să trăiești concomitența alternanțelor. E confuz, de multe ori. Însă e și plăcut. N-ai cum să te plictisești, în felul ăsta paroxistic de a exista. Uneori îmi spun că am obosit și că nu mai vreau să mai alerg dintr-o parte în alta. Însă mă răzgândesc repede. Pentru că îmi place fuga. E parte din mine.

Am învățat multe despre mine însămi în ultimul an. Știu că nu sunt reparată pe deplin, dar e nevoie de o viață întreagă pentru reparații. Nu mă grăbesc. Căci viața e ceea ce e. Așa că învăț în fiecare zi. Iubesc în fiecare zi. Râd în fiecare zi. Plâng în fiecare zi. Sunt atentă în fiecare zi. Zbor cu mințile departe în fiecare zi. Și mă bucur de toate mărunțișurile astea ca de cea mai prețioasă avere pe care un om o poate avea.

Pentru al 35-lea an al vieții mele îmi doresc să caut, în continuare. Să greșesc, în continuare. Să iubesc, în continuare. Să fiu vulnerabilă, în continuare. Să mă rătăcesc în rime, în continuare. Și să descopăr universuri neștiute, în continuare. Umane și non-umane.

Mulțumesc anticipat pentru urări! Vi le întorc înmiit!

Amor fati.