Din seria: ”Doi fini intelectuali înjurând de mama focului în zi de (încă) sărbătoare”

Scriu postarea asta cu conștiința faptului că am în lista de Facebook foști elevi, foști studenți, foști profesori, actuali profesori, oameni de cultură de tot soiul, și o listă infinită de alți potențiali urmăritori, din diferite medii. Unele de o înaltă emulație spirituală. Așa că îmi asum pe de-a-ntregul cele ce le voi scrie mai jos.

Am mai povestit, cu ceva vreme în urmă, de prietenul de-o viață, Alexandru, și de aventurile noastre nocturne la stadion, în anii tinereții. Partea amuzantă, la fiecare dintre noi, este că suntem niște oameni extrem de civilizați, inteligenți, politicoși și altruiști în afara stadionului. Când ajungem însă în ”templu” (a se citi stadionul Ghencea), ceva în creierul nostru suferă o teribilă mutație. Sigur, unul se trage din Pantelimon, altul din Obor, așa că poate că mutația nu-i chiar atât de mare. Însă anii lungi de școlarizare (și ai mei, și ai lui) ne-au mai cizelat pe ici, pe colo, prin părțile esențiale.

Dar stadionul e stadion. Și oricum aș încerca să recadrez spațiul ăsta, nu-i biserică. Nici teatru. Nici bibliotecă. Când te duci acolo, mai cu seamă la peluză (partea din spatele porților), o faci cu un scop clar – să înjuri ca ultimul necioplit echipa adversă, să-ți susții echipa favorită până rămâi fără voce, să sari cu toată patima lumii pe frumoasele scaune recent amenajate și, în general, să-ți omori toate dramele interioare, toți demonii și toate frustrările și neîmplinirile.

Nu știu cât de la modă mai e Aristotel și ”Poetica” sa, în afara mediului teatral, unde încă se mai studiază. El vorbește acolo de niște concepte precum ”mimesisul” și ”catharsisul”. Sigur, în context teatral. Dar orice extrapolare pe filieră aristotelică e binevenită. Mimesisul se referă la imitație. Catharsisul, la starea aceea de curățare prin artă. Și ispășire prin frică. Mi-e dificil să cuprind în cuvinte tot sensul acestei purificări depline și totale. Experiența stadionului ți le pune la dispoziție pe ambele – și mimesisul, și catharsisul. Mai cu seamă pe cel din urmă. Sigur, e loc și de tragedie, când echipa nu face ce trebuie pe teren. Dar, înainte de a-l bănui de genialitate pe Aristotel (nu că n-ar fi), trebuie să spunem că teatrul antic se juca pe ceva ce seamănă teribil cu un stadion. În niște amfiteatre în aer liber, în care oamenii se adunau laolaltă, la fel cum o fac și suporterii, creând un tip de unitate socială pe care n-o poți înțelege altfel decât trăind-o.

Deși am fost microbistă ani mulți, nu văzusem niciun meci în liga a doua, până acum. Și nici nu apucasem să vizitez proaspăt renovatul stadion Ghencea, în ultimul deceniu. Și-apoi, sunt atât de pe lângă cu tot ce se întâmplă în spațiul public, încât mi-era complet străină dimensiunea conflictului dintre CSA și FCSB. Pentru mine, orice e roș-albastru rezonează cu inima mea. Pentru că am crescut în acest cult, al acestor două culori. Pe care mi le-am desenat pe față, de atâtea ori. Pentru care am spart întrerupătoare, am colorat bănci, în liceu, și am înghețat de frig în atâtea și atâtea ocazii.

Două culori puse laolaltă îți dau sentimentul de apartenență. La o comunitate. Uneori blamată pe drept, alteori pe nedrept. Nu e ”elita” țării adunată în peluză, dar nici ”plebea”. Știu că suntem tributari unor prejudecăți, justificate pe alocuri. Dar nu pe deplin. Căci la stadion nu mergi pentru acte de huliganism. Nu ăsta e țelul. Deși uneori se întâmplă și asta. Gustave le Bon vorbea despre acest comportament individual care se transformă, în cadrul unei mulțimi. Și-atunci când responsabilitatea e colectivă și, implicit, difuză, acționăm altfel decât am face-o dacă am fi pe cont propriu.

Am înjurat în seara asta, într-o manieră compactă, timp de două ore și ceva, cum n-am mai făcut-o de multă vreme. Ca să-l citez pe prietenul Alex, am făcut-o cu bucurie și cu inima plină. Fără un sens căruia să-i pot da un nume. Ci de dragul unor amintiri, de dragul unor trăiri de demult, din anii tinereții. Poate și de dragul unor refulări pe care nu le conștientizez pe de-a-ntregul, și care se dizolvă în pleiada asta de scandări împotriva echipei adverse. Care nu e orice echipă, ci rivala de-o viață.

M-am bucurat enorm de întâmplarea din seara asta. Și de un meci Steaua – Dinamo, ca odinioară. Mulțumesc, Karla, că m-ai convins să merg! Mulțumesc, Diana, că ai zis ”da” din prima! Mulțumesc, Andreea, că-ți dai voie să fii rebelă și să te acordezi la nebunia mea, din când în când!

Alex, mulțumesc că ești acolo! Mereu și dintotdeauna! Sper să mergem împreună și la 80 de ani (ai tăi) și să cântăm cu același patos, în peluza noastră magică. Și să fluierăm cu patimă, cu protezele bine lipite.

Erich Fromm face o distincție clară între ”a avea” și ”a fi”. Primul înseamnă să deții. Al doilea să conții. Stadionul ne face nu deținători, ci conținători de latinitate. Și ăsta e un dar identitar pe care puține spații ni-l pot oferi.

P.S. Pentru poeta din mine, nu-i loc mai bun de cercetat elementele de prozodie, altul decât stadionul. Ritm, rimă și măsură, toate împachetate într-un ambalaj armonios.

P.P.S. De dragul certificării celor spuse mai sus, las o mostră aici: ”Dar nu-mi ajung nici clipe, nici ore, nici zile, / Să fiu mereu cu tine la rău și la bine. / Iubirea roș-albastră ce crește în mine, / Mă ține lângă Steaua la rău și la bine!”

P.P.P.S. Poți fi un bun cardiolog, fără să ai probleme de inimă. Însă nu poți înțelege cum bate o inimă de microbist, decât trăind această experiență, a existenței sub același cer cu mii de oameni ale căror inimi bat laolaltă cu a ta. Trup și suflet. Pentru culori.