Între credință și religie

Când ești mic, totul pare mare. Și inaccesibil. N-ajungi nici la întrerupător, nu poți nici să deschizi o sticlă, oamenii sunt toți niște uriași, iar tu ești un Gulliver rătăcit. Dar, în toată imposibilitatea asta de a te descurca pe cont propriu, există și o parte bună: totul e fascinant. Căci, măsurat la scala percepției unui copil, universul acesta deja imens capătă dimensiuni de basm. Noaptea Învierii, pentru un copil, e un amestec de oameni necunoscuți aduși laolaltă, de forfotă, de nervi, de credință, de răbdare și nerăbdare, de lumânări aprinse. Nu prea știi de ce ești acolo și pentru ce sunt strânși atâția oameni împreună.

Când crești, realitatea se transformă. Începi să înțelegi cum se măsoară credința și cum se cântărește necredința. Sigur, scanând exteriorul, niciodată interiorul. Începi să pricepi ce se cuvine și ce nu se cuvine, în raport cu chestiunile sfinte. Începi să accepți sau să renegi realitatea creștină, care ți-a fost dăruită la botez.

Când devii adult, măcar în ambalajul trupesc, Învierea are nuanțe noi. În unii ani ești acolo deplin, înțelegând miracolul. Acceptându-l ca pe o realitate palpabilă. În alți ani ești sceptic și intelectual, negând scripturile și realitățile biblice.

Am trăit o bună perioadă de habotnicie. Între finalul liceului și primii ani de facultate. În care nu lipseam de la nicio liturghie, în nicio duminică sau zi de sărbătoare. În care țineam posturile toate, mă spovedeam și mă împărtășeam cu conștiinciozitate. Și mi-era biserica mai casă decât acasă. Așa cum mi-este sala astăzi. Poate părea amuzant uneori că vorbesc de mersul la sală într-o manieră aproape liturgică, dar e o senzație similară. Pentru că ambele ”obiceiuri” au în spate un fundament religios – credința că ești acolo unde ți-e locul.

Nu știu când am renunțat să merg la biserică. Cred că atunci când am înțeles că adevărată credință, cultivată cu sfințenie, vine dinspre interior către exterior. Nu viceversa. E drept, m-am întors mereu, atunci când nu mai înțelegeam nimic din ceea ce se cheamă viață. Uneori cu patimă, alteori cu speranță. Adeseori cu durere. Și poate că asta e lecția cea mai prețioasă pe care ți-o oferă nu biserica, privită ca instituție, ci credința – aceea că are ușa deschisă permanent. Pentru momentele în care crezi și pentru cele în care nu crezi.

Mi-e tot mai greu să mă acordez astăzi cu tot ceea ce înseamnă obicei religios. Chiar și în noaptea de Paște. Pentru că sunt îmbibată de informații foarte multe și de certitudini științifice care anulează mare parte din fundamentele religiei. Pentru că sunt distrasă de tot zgomotul din jur și de tehnologia care este omniprezentă. Pentru că mă fascinează atât de tare oamenii, încât nu-mi pot lua ochii de la ei. Am avut însă aseară un moment, în tot bruiajul interior și exterior, în care m-am oprit și am întrebat acest neant, divin poate, care e sensul realității acesteia pe care o trăim. Și-atunci mi s-au umplut ochii de lacrimi și mi-am amintit de povestea lui Toma, care a avut nevoie să pună mâna pe rănile lui Iisus, pentru a crede cu adevărat în Înviere.

Am o nevoie organică de a cuprinde rațional realitățile și experiențele trăite. Ca să le pot integra și accepta pe de-a-ntregul. Însă aseară am înțeles că sensul lucrurilor există, chiar și atunci când nu e palpabil. Chiar și atunci când e departe de conștiința noastră, pentru că suntem atât de orbiți de nevoia noastră omenească de certitudine și de siguranță.

Poate că Paștele este despre tradiție, familie, iepuraș, primăvară ori altele asemenea. Însă, pentru mine, sărbătoarea asta este despre credința necondiționată, care se traduce în acest uriaș gest al sacrificiului de sine, care se cheamă iubire. E doar Unul fiul lui Dumnezeu, deși suntem toți fiii lui Dumnezeu. Iar din acest paradox creștin, eu înțeleg faptul că doar un singur Om a fost capabil de atâta iubire, încât să-și sacrifice viața pentru ceva dincolo de propria Ființă. Pe de altă parte, fiind și noi la fel de oameni ca și El, în structura noastră materială, avem aceleași resorturi interioare. Și aceeași capacitate infinită de a iubi. Doar că uneori, orbiți de hăurile experiențelor deja trăite, înfricoșați de necunoscut ori speriați de imprevizibil, uităm cu totul că în noi zace o inimă care are nevoie să bată și să pompeze sânge nu doar pentru uzul personal, ci și pentru ce e în afara noastră.

Sărbători cu sens și semnificație vă doresc!