Experiențele care te transformă

Au trecut un an de când am scris textul acesta. Și doi de când merg la sală. Aproape că nu-mi vine nici mie a crede că fac asta de atâta timp. Dar, sigur, când există un sens și o semnificație, lucrurile merg de la sine. Nu mai e nevoie de contorizări. Îmi aduc aminte exact unde eram și ce făceam acum un an. Când am scris. Ce simțeam și de ce simțeam asta.

Când oamenii din cercurile proxime sau mai puțin proxime ajung să te identifice cu ceva sau cu altceva, e pentru că tu însuți te identifici cu respectiva entitate. Nu-i zi să nu facă cineva bășcălie de mine pe tema sălii și a sportului. Și e amuzant, tocmai pentru că e reală identitatea asta a mea.

Într-un an, s-au schimbat multe. Iar azi înțeleg ce nu înțelegeam cu 365 de zile în urmă. Cultura spațiului în care merg aproape zi de zi. Relaționările dintre oameni. Motivațiile. Prieteniile. Ranchiunile. Simpatiile și antipatiile. Poate că pare ciudat, dar tot ansamblul unei săli de fitness redă o cultură organizațională atât de similară oricărui alt mediu în care mai mulți oameni, aduși laolaltă, trebuie să coabiteze. Însă când ești îndrăgostit – de oameni, de spații, de cutume – ratezi aceste lucruri esențiale pentru buna ta funcționare. Și te arunci, orbit, într-un hău pe care îl poți confunda ușor cu Nirvana.

Știu că par mai faustică decât însuși Faust, când vine vorba de sală. Și că mi-aș putea vinde sufletul pentru acest spațiu. Doar că adevărul este că au fost dăți multe în care am vrut să renunț. La sală, nu la sport. Tocmai pentru că sufletul e unul. Și dacă îl abandonezi în spații în care poate fi mutilat, atunci nu-ți mai rămâne nimic. Și ce ciudat că orice spațiu, indiferent de natura lui, ne poate fi și rai, și iad, într-o concomitență demnă de cea mai bună dintre cauze.

Nu am renunțat la sală pentru simplul motiv că în acest spațiu, în care m-am vulnerabilizat infinit mai mult decât ar fi fost înțelept să o fac, pentru că așa înțeleg eu să trăiesc deplin și autentic tot ceea ce sunt, au fost oameni care m-au ținut acolo. Pentru că la sală există și o latură profund umană a realității factuale. Cea în care ne putem asculta unii pe alții. În care ne putem vedea. În care ne putem înțelege. Și putem învăța unii de la ceilalți. Nu dintr-un spațiu al competiției. Ci dintr-unul al empatiei. Instructori și învățăcei laolaltă.

Pentru mine sala este o lecție de viață. Deplină. Splendidă. Dureroasă. Completă. Fizic, intelectual, emoțional. E o experiență pentru care nu pot fi îndeajuns de recunoscătoare.