Urare târzie

Unele zile sunt strâmbe. Colțuroase. Și pline de neprevăzut. Pare că știi, când te trezești, ce trebuie să faci și unde trebuie să ajungi. Doar că universul are felul lui – pe alocuri tragic, pe alocuri comic, să ne dea deșteptarea.

Buna mea Maia Morgenstern, nu v-am urat până la ora asta pentru că am așteptat să ajungeți la București. Așa, cu tot chinul aferent acestei zile. N-ați avut cea mai frumoasă zi de naștere. Nici întâlnirea mult așteptată cu publicul. Nici timp prea mult pentru miile de urări venite de pe toate continentele. Pentru că unele zile sunt așa. Strâmbe.

Însă faptul că ați putut zâmbi, la finalul unui roller coaster de evenimente, mă face să înțeleg (a câta oară?), de ce sunteți atât de specială. Pentru mine. Pentru noi. Pentru veacul acesta haotic în care ați ales să vă nașteți.

N-a fost timp de Aneta Duduleanu, în seara asta. Dar știu că va fi. În multe seri, de acum înainte. Pentru că nu cunosc niciun om, pe lumea asta, care să iubească teatrul cu atâta dăruire de sine cum o faceți dumneavoastră.

Știu că există cu adevărat un sens, pentru toate câte le trăim. Iar sensul vieții mele a fost pus pe alt macaz, datorită dumneavoastră. Și nu pot fi altfel decât profund recunoscătoare pentru acest aproape un deceniu trăit laolaltă.

La mulți ani! Deplini și senini, la fel ca zâmbetul dumneavoastră din această seară!

Vă iubesc!