Vivir para contarla

Pentru cineva care își consumă viața într-un sprint continuu, fără echivoc, e un pic tautologic să ai ca hobby alergarea. E aproape pleonastic să trăiești așa.

Nu știu dacă am ratat, în ultimele zile, vreun loc în care să nu fi ajuns. Dacă aș spune că sunt un mic zombi teleportat în realitate, n-aș fi foarte departe de adevăr. Însă multele drumuri și activități pe care le-am întreprins, în tot felul de spații și cu o pleiadă generoasă de oameni, mi-au activat toate statusurile posibile. Și m-au făcut să privesc această unică realitate pe care o purtăm cu noi prin tot felul de oglinzi. Mai strâmbe ori mai drepte. Mai generoase, poate. Mai mincinoase, uneori.

Sociologul din mine a văzut realitatea unor mulțimi consumatoare de ceva ce numim cărți. Ceva ce numim cultură. Doar că târgurile de carte scot la iveală nu doar volume noi, ci și un fel de snobism intelectual cu care unii se mândresc foarte tare, și pe care alții îl dezavuează teribil. Sigur că cele câteva zile dedicate cărților sunt o sărbătoare, în sine. Însă mi-e tare greu să uit că o jumătate din această țară trăiește în mediul rural. Fără șansa de a răsfoi măcar o carte, într-o viață. Iar această pompă discursivă, fără de care nu există niciun târg de carte, parcă zgârie retina conștiinței noastre urbane.

Teatrologul din mine s-a bucurat de mult teatru, după o perioadă lungă de nevăzut spectacole. Poate pare ciudat că, lucrând în teatru, nu mai merg la teatru, ca spectator. Însă am făcut-o atât de mulți ani și într-un exces teribil, încât mai am nevoie de timp să mă ”curăț”. Doar că zilele acestea, în care teatricelul meu găzduiește un festival dedicat limbii și culturii idiș, m-am reancorat și eu în lumea spectacolului. Și mi-am amintit, dintr-un colț de suflet încă îndrăgostit de teatru, că ”miracolul” acesta scenic, oricât de îmbibat ar fi de umanitatea celor ce îi dau viață, are fărâma lui de magie. Imposibil de desacralizat.

Fotograful din mine a înțeles necesitatea stocării clipei, cu toată efemeritatea ei descurajantă. E drept că niciodată nu păstrezi cu adevărat, în imagini, momentul care te-a făcut să simți nevoia de a capta acea imagine. Suntem mereu cu cel puțin un pas în urmă. Dar e o condiție sine qua non a fotografiei. Să-l redea pe ”ce-ar fi fost dacă”. Nu pe ”ce este”. Ceea se aduce mult, nu-i așa, cu dinamicile noastre relaționale, de mai multe ori închipuite decât trăite cu adevărat.

Psihologul din mine a văzut cât de simplu poți purta un om străin, pe care nu-l cunoști, cu tine. Umăr lângă umăr. În timp ce-și ”leapădă” lacrimile și le transformă în zâmbet. Pentru simplul și banalul motiv că îl asculți. Deplin. Cu toată mintea și cu toată inima. Și că-i zâmbești. Și că-i oferi o îmbrățișare. Nici măcar nu avem nevoie de mai mult din partea celorlalți. Și nici ei din partea noastră. Dar ce anevoios e, totuși, acest proces atât de la îndemână, în esență.

Sportivul din mine a înțeles ce înseamnă competiția cu propria persoană. Și ce înseamnă să-ți conservi fiecare centimă de energie, atunci când te arunci în tot felul de dinamici care-ți solicită și corpul, și mintea, și sufletul. Și a mai înțeles ce uriaș e acest noroc de a te putea deplasa pe propriile picioare.

PR-ul din mine a acceptat, pe alocuri cu greutate, că e o vreme a vieții împărtășite cu ceilalți. Poate că e o epocă intermediară, între secretomanie totală și expunere totală. Sau poate vom experimenta alt tip de realitate, curând, de vreme ce atât de multe dintre cele pe care le facem le împărtășim cu atât de mulți oameni. Cunoscuți și necunoscuți. Într-un fel de ruletă rusească cu gloanțe oarbe.

Nu sunt sigură că mai știu cum mă cheamă, dar știu că am trăit fiecare secundă din ultimele zile într-un „aici și acum” care mi-a devenit oxigen. Și pentru care sunt complet și profund recunoscătoare.