Pe căi aspre, până la stele

Nichita Stănescu spunea că suntem ceea ce iubim. L-aș parafraza. Și aș spune că scriem ceea ce iubim. Respirăm ceea ce iubim. Plângem ceea ce iubim. E ciudat să fim ceva ce doare atât de tare. Ce ne sfărâmă în mii de bucăți. Și ne recompune. Altfel, desigur. Căci mereu rămâne rătăcit un ciob. Mereu e o bucățică sărită dintr-o bucată mai mare. Și nu putem fi ”lipiți” în același fel în care eram înainte de a fi sparți, ciocniți, ciobiți.

Astăzi cred că mă pot numi cu adevărat poetă. Deși simțeam și ieri condiția aceasta. Și alaltăieri. Și cu vreo 15 ani în urmă, când am început să scriu primele poezii. Întotdeauna m-am întrebat dacă poezia e un tribut al cerului pentru suferința oferită de pământ. Sau pe pământ. Poate că e așa. Sau poate că nu.

Mulți ani mi-a fost frică de fericire. Frică de faptul că, fericită fiind, n-aș mai putea scrie. Și scrisul e poate unicul lucru la care n-aș putea renunța, pe lumea asta. Am trăit cu acest gând – al nefericirii care inspiră și al fericirii care îneacă – multă vreme. Și sigur că viața mi-a adus îndeajuns de multe experiențe pe care doar hăurile cele mai adânci le poartă în pântecul lor. Și-am scris mult. Și-am plâns. Și-am scris din nou. Și m-am plimbat pe un infinit de cărări. Care au pus sevă în scrierile mele. Și-am întâlnit felurite chipuri umane. Și feluriți ochi. Care m-au durut. Și care m-au inspirat. Și care m-au înjosit. Și care m-au înălțat.

Cu ceva vreme în urmă însă, am înțeles că poezia e o condiție a sinelui. Și ea curge, indiferent de culoarea acestuia. De starea lui de spirit. De natura lui atât de alunecoasă. De fericiri ori de nefericiri.

Am avut astăzi lansarea primului meu volum de poezii. Și le mulțumesc din tot sufletul celor de la Centrul Cultural Mihai Eminescu. Pentru lansare, pentru volum, pentru faptul că m-au ales câștigătoare la concursul pe care l-au organizat. Și pentru că poartă numele celui care m-a făcut poetă, de fapt. Căci am crescut și am respirat poeziile lui Eminescu de la o vârstă foarte fragedă. Astăzi e și despre el, Eminul meu iubit. Când se împlinesc 134 de ani de când s-a întrupat în atât de multele stele despre care ne-a tot povestit.

Mulțumesc tuturor celor care au participat la lansare! Și îmi cer un milion de scuze tuturor celor care ar fi vrut să participe și pe care nu am apucat să-i chem. A fost foarte din scurt totul, iar viața mea e un haos total, n-am reușit să mă organizez mai repede. Dar promit solemn că voi face o lansare de carte (ca la carte) la mine la teatricel, în perioada următoare.

Mulțumesc, Emil Calinescu, pentru că n-a fost poezie pe care să o scriu și, indiferent de oră, nu s-a întâmplat o dată măcar să nu mă bați la cap să public! Perseverența e o treabă bună uneori.

Mulțumesc părinților mei că m-au îmbuibat, la propriu și la figurat, cu maldăre de versuri, pe când eram prea mică să înțeleg ceva din ele!

Mulțumesc eternelor feminine, datorită cărora am scris aceste versuri! Indiferent de natura relațiilor noastre, de dimensiuni, de raporturi atât de felurite, mi-ați sfârtecat vintrele în multe feluri. Dar, de dragul artei, toate se iartă, nu-i așa?

Un ultim mulțumesc, deloc neîntâmplător, îl adresez cuiva care nu vede ce scriu. Dar sper că undeva, în univers, există o fărâmă de gând care se propagă într-acolo. Mulțumesc celor doi ochi negri care mi-au sfâșiat mintea în multe bucăți, în ultimele luni. Și-apoi mi-au sfâșiat inima. Aveam însă nevoie de întâlnirea asta, ca să mă aflu astăzi aici. Te iubesc, fată dragă. Datorită poeziei. Și dincolo de poezie.

Las aici poezia cu care am încheiat volumul, pentru că spune mai multe decât pot spune eu acum:

EPILOG

Ce multe se pot spune-n nopți târzii

Când cerul este plin de poezii.

Dar poezia curge câteodată

în rimă albă, prea întortocheată

spre-a fi-nțeleasă ori spre-a fi hulită

spre-a fi măcar pe-alocuri răsfoită.

Ce nenoroc, o, biată poezie,

Să te scufunzi în litera cea vie

Tot încifrată în mesaje-amare

Rostite uneori în cercuri literare.

Nu-i nimenea să poată să dezlege

Tot înțelesul unei nopți pribege

Sculptată în cuvinte călătoare

Cernite din povești apăsătoare.

Căci nici poetul însuși nu prea știe

Ce bate într-o inimă de poezie.