Dreapta măsură și strâmba judecată

Unele dimineți sunt tare alambicate. Te trezești cumva rătăcit în gândul cu care te-ai culcat, cu o seară în urmă. Iar gândul capătă proporții de uriaș ce e gata-gata să te înghită. Știi, în sinea ta, că nu vei scăpa de el. Și că ceea ce inima îți spune să faci, vei face. Indiferent de ce va fi după. Pentru că mai mare decât rațiunea, logica ori stăpânirea de sine e zbaterea aia infinită din stomac care te face să acționezi cumva. Neștiind ce va urma.

Nu știu de ce, dar mi-a trecut mai devreme prin fața ochilor un gând de-al lui Lincoln: ”Lucrurile pot veni la cei care așteaptă, dar numai lucrurile lăsate de cei care se grăbesc.” Probabil că e o anume energie care ne duce către anumite idei. Pe care poate că le căutăm, căci au rostul să ne statornicească și mai tare în propriile credințe și convingeri.

Sunt un om lipsit de răbdare. Tot încerc să mi-o educ, însă pare că eșuez în fiecare zi la capitolul ăsta. Nici măcar tempo-ul exercițiilor de la sală nu-l pot stăpâni, atunci când totul trebuie să se desfășoare lent. Atât de mare e nerăbdarea. Dar poate că fiecare zi e parte a unui proces pe care îl voi dovedi cândva.

Tot Lincoln spunea că posibilitatea de a pierde, în luptele pe care le dăm, nu ar trebui să ne fie impediment pentru a merge pe drumul acesta, al lucrurilor în care credem. Nu știu dacă paternitatea gândurilor acestora e corectă, dar poate că nici nu e atât de important asta. Lincoln a fost, înainte de toate, un om de acțiune, nu doar un mare înțelept.

Nu știu care sunt unitățile de măsură când vine vorba de pierderi și câștiguri, în materie de emoții și sentimente umane. Cu toții câștigăm ceva, pierzând altceva. Și viceversa.

Ce știu însă e că, dacă nu mergi desculț pe pietre, nu vei înțelege niciodată, cu adevărat, freamătul lor.