În căutarea sensului
În zilele cu dimineți tulburi, nici nopțile nu pot fi prea limpezi. Poate pentru că, în sinusoidele în care viețuim, trebuie să facem loc și pentru așa ceva. Oliver Burkeman, un autor britanic ce pare să fie destul de popular prin librăriile bucureștene, mai ales pentru cei pasionați de dezvoltarea personală (în feluritele sale chipuri), a scris o carte ce se cheamă ”Antidotul: Fericire pentru oamenii care nu suportă gândirea pozitivă”. Acest mindset care e pe buzele noastre într-o recurență demnă de o cauză mai bună.
Însă gândirea pozitivă, ca status quo permanent, are precaritățile sale. Recunosc, și eu funcționez cam pe aceleași coordonate ale unei permanențe a binelui, într-o beatitudine care mă și miră, mă și bucură. Doar că tipul ăsta de fericire continuă, impusă printr-un set de mijloace foarte clare, care nu pot genera altceva decât un exces de dopamină, poate fi umbrit de vagi momente de tristețe sau de introspecție. Iar aceea este clipa în care începi să simți anxietatea nefericirii ca pe o slăbiciune pe care nu ți-o permiți. Acesta poate că este cel mai mare dintre pericolele intenției celei bune, în fapt, de a fi într-o permanentă stare pozitivă.
Sunt, totuși, un om norocos. Care încearcă să-și găsească ancore în lucruri sănătoase. Nu-mi iese decât pe sfert, însă apreciez acest sfert ca pe un întreg, căci mi-e resursă, în multe situații complicate ale vieții mele. Am învățat însă un lucru bun la NLP. Cândva, în acest lung traiect transformator. Anume că vindecarea, în toate formele ei, nu e un proces liniar. Te poți ridica azi mai sus decât ai fost ieri. Dar mâine poți cădea. Însă acest tip de cădere nu e un abandon reiterat al sinelui. Ci o cale firească către un mai bine pe care nu-l putem obține pocnind din degete. Căci lucrurile bune, sănătoase și durabile reclamă timp. Și efort. Și, mai ales, răbdare.
Revenind la Burkeman, el spune că ceea ce facem greșit în viață este că urmărim un scop. Și că, agățându-ne de acel scop, uităm să ne bucurăm de experiență, de călătorie, de întâlnire. E un gând al lui Lao Tzu, în fapt. La fel de bun ca multe dintre doctrinele taoiste pe care am început să le împrumutăm treptat. Înțelegând, poate, că marile adevăruri sunt spuse în cuvinte atât de simple.
Mă bântuie, ca pe mulți dintre noi, probabil, sensul vieții. Atât de tare mă macină, încât astăzi am reușit ”performanța” să fac cycling și să mă gândesc la sensul vieții, în același timp. Sigur, am fost precară la ambele. Nu doar pentru că îmi solicitau un efort pe care corpul și creierul nu-l puteau susține, concomitent. Ci și pentru că am uitat ceea ce îmi spun zilnic, ca o mantră pe care mi-aș dori-o talisman pentru tot restul vieții mele. Am uitat să mă bucur de călătorie. Și de întâlnire. Pentru că aveam un scop. Probabil precar, de vreme ce n-am reușit să-l împlinesc.
Sper să fi învățat azi o nouă lecție – a clipei care nu trebuie ratată, pentru că ești cablat mental la o potențială altă clipă care îți poate aduce ceva sau care te poate lăsa într-un vid care să te sufoce.
Viktor Frankl își încheie celebrul volum cu un gând simplu: ”Sensul vieții este să-i ajuți pe ceilalți să găsească propriul sens al vieții.” Poate că acesta este marele secret. Sau poate că purtăm fiecare, în buzunarul propriu, o piatră (de care încă nu știm) a cărei taină să ne dezvăluie ceea ce noi numim sens. Ori poate că unicul sens al vieții e tocmai eliberarea de această necesitate permanentă a unei semnificații cu sens, despre sens.
✦