Din seria: ”Ai, n-ai mingea, tragi la poartă”

De când mă știu (și mă știu de ceva vreme), n-am reușit nici măcar o dată să am o pasiune pe care să n-o exploatez până în cele mai adânci resorturi posibile. Am avut o perioadă de câțiva ani buni în care nebunia mea cu Steaua era ceva care-mi definea toată viața, ființa și existența. Aveam abonament, mergeam la aproape toate meciurile din Ghencea și, ulterior, de pe Stadionul Național. Am mers chiar și într-o deplasare, la Brașov, într-o finală de cupă cu Dinamo, cu o prietenă. Ne-au trecut un pic căldurile după ce am trecut fix printre suporterii echipei adverse, cu fularele noastre roș-albastre băgate pe sub geci. Aveam până și camera vopsită în roșu și albastru. Banca de la liceu era pictată cu scandări și steme de tot felul. Sunt sigură că aveam colegi care nu știau cum mă cheamă, dar știau cu ce echipă de fotbal țin. Eram înconjurată de teancuri de reviste, brelocuri, brățări, steaguri, fulare. Aveam senzația că până și sângele mi se transformase cromatic, astfel încât să se potrivească cu pasiunea mea. Era totul despre asta.

Cumva concomitent cu interesul pentru fotbal, care m-a ținut de prin școala generală până după terminarea primului master, m-a lovit o altă pasiune, probabil un pic mai stranie – habotnicia. Devenisem foarte credincioasă și, în același timp, foarte religioasă. Țineam posturi, mergeam la toate slujbele, urmam îndeaproape toate canoanele. Mă rog, cât se putea. E drept că se mai întâmpla uneori să plec de la biserică direct pe stadion. Dar să zicem că astea erau excepții. La fel ca la fotbal, aveam tot felul de alte obiceiuri conexe celor religioase. Cumva, nu mă ”convertisem” complet. Nu purtam nici fustă, nici basma în cap, și nici nu aderam prea tare la obiceiurile extra-religioase pe care un fel de păgânism inconștient îi face pe unii adepți ai bisericii să le practice în tot felul de situații.

După povestea cu biserica, care a durat și ea niște ani – cred că m-a prins în perioada sfârșitului de liceu și primii doi ani de facultate – am dat de altă pasiune: cărțile. Chestiune care m-a ținut un lung și infinit șir de ani, încât ajunsesem să dorm cu maldărele de cărți lângă mine. Bașca, cea de-a doua facultate – Teatrologia – m-a activat și mai tare în direcția asta, așa că am tot cumpărat cărți într-o veselie. Pe unele le-am și citit. Nu pe toate, pentru că efectiv nu puteam ține pasul cu mine însămi.

Cărțile s-au intersectat și ele cu o altă nebunie – teatrul. Și asta m-a ținut niște ani buni, până a venit pandemia și n-am mai avut unde să merg. Însă, până să apară covid-ul în viețile noastre, am petrecut seri întregi la spectacole. Vedeam în fiecare seară măcar un spectacol. Când eram foarte ambițioasă vedeam și două. Iar în zilele de weekend, sigur adunam câte două-trei. Mergeam și la spectacolele de copii. Nu ratam nimic, nici măcar din greșeală. La un moment dat, nu mai aveam ce vedea. Dar reluam procesul, cu spectacolele deja văzute.

Cât a durat pandemia, pentru că teatru nu prea mai aveam unde vedea, m-am reîntors la pasiunea pentru psihologie. Eram disperată să înțeleg atâtea și atâtea lucruri, încât nu mă mai interesa alt subiect. Totul era despre transformare, vindecare, traumă, soluții, căutări. Și aici am rupt piața în două. N-am ratat nimic din ce se cheamă terapii. Mă rog, mi-au scăpat terapiile cu îngeri și cu cristale. Dar nu-i timpul pierdut.

După toate căutările vieții mele (care nu s-au oprit încă), am găsit ceva și mai interesant – sportul. Pentru că mi-am trăit pasiunile excesiv o întreagă existență, n-aveam cum s-o fac pe asta să fie altfel. Așa că, ceea ce a început ca parte din procesul terapeutic, a devenit laitmotiv al fiecărei zile. De la mersul de câteva ori pe săptămână, am început să merg zilnic. Apoi am trecut la un număr mai mare de clase, pe zi, în fiecare zi. Bașca, mai bat și tot orașul în lung și în lat. Știu că poate părea straniu, dar adevăratele pasiuni nu se mistuie așa de ușor. Căci în pasiuni e multă iubire, multă căutare, multă nevoie de fi într-un anumit timp și spațiu cu ceea ce ți-e atât de drag, încât devine parte din existența ta zilnică.

Astăzi mi-am dat singură măsura elanului meu sportiv. Am dedicat o întreagă zi acestei activități, încercând să-mi testez toate limitele omenești posibile. Fără să consum niciun fel de energizante, sucuri sau alte chestii dubioase. Doar o cană de cafea civilizată. Am reușit să fac șapte clase. Mă rog, șase și jumătate. Una a fost mai mult teoretică, cu un pic de tras de fiare. Le-am făcut cu pauze între ele – două dimineața și cinci seara. E o senzație tare ciudată, pe de o parte, dar tare interesantă, pe de alta, să-ți duci corpul într-un punct de paroxism absolut.

Am resimțit exact aceleași senzații de la semimaraton – cel mai greu la prima clasă, apoi mai ușor la a doua, iarăși greu începutul, în calupul al doilea. Pentru că nu am avut pauze între cele cinci, am trecut și printr-un moment psihologic de semi-daună, înainte de ultimele două clase. Dar cumva, treptat, mi-am recăpătat forța. Și entuziasmul. Mi-am dat seama că, de fapt, e totul circular. Dacă m-aș fi oprit la a cincea clasă, aș fi fost foarte low. Așa, pare că m-am resuscitat cumva. La ultima clasă n-aveam în cap decât că nu trebuie să mă opresc. Căci, dacă mă opresc, nu o să mai pot continua. A fost mai intensă presiunea psihică de a-mi depăși condiția, decât durerea fizică. Pe care, în mod ciudat, n-o resimt foarte tare, la momentul ăsta. Ori propriul corp s-a resemnat și nici nu se mai deranjează să-mi dea semnale, ori am să mă trezesc mâine dimineață semi-avariată. Cert este că mi-a fost un pic teamă de ziua de azi și de nebunia pe care urma s-o fac. Dar pare că duc destul de mult.

Știu că n-o să mă țină o viață povestea asta. Și că, excesivă fiind, voi ajunge la un punct de saturație. Însă așa știu eu să trăiesc. E entuziasmant, pe alocuri. E și greu, de multe ori. Aș fi putut colecționa timbre. Sau mi-aș fi putut găsi o pasiune mai hedonică și mai pașnică. Dar n-ar fi fost în acord cu stilul meu spartan de a ființa. Cumva, cred că sportul era printre puținele lucruri cu care nu mă chinuisem în viață. Eu, pe mine însămi. Căci, din rațiuni care îmi sunt destul de clare acum, dar care nu sunt vizibile cu ochiul liber, îmi place să-mi duc limitele până la marginea prăpastiei. Am senzația că mă fac mai puternică. Nu pentru potențiale conflicte în care să-mi arăt mușchii, ci pentru viață.

Poate părea bizar cum facem shift-uri atât de mari de un punct de interes la altul. Cum ni se pot schimba viețile pe de-a-ntregul, pentru că pasiunile noastre ne duc într-o direcție sau alta. Eu tind să cred că direcțiile se traduc și în întâlnirile cu anumiți oameni. Pe care trebuie să-i cunoaștem cumva. Și nu-i putem întâlni decât într-un anumit loc, într-un anume context.

Îmi asum ciudățenia propriilor pasiuni. Și a exceselor care îmi definesc viața, într-un fel sau altul. Însă știu, după considerabil de multe ședințe de terapie, că aceste excese au în spate niște mecanisme recurente. Și familiare. Și că, oricât de precare ar părea din exterior, sau oricât de ușor ar fi de judecat, ele ne ajută să supraviețuim. Și să ajungem în anumite puncte ale vieților noastre. Într-o formă anume.

Mintea umană e teribil de alambicată. Dar cum alta nu avem, putem să facem cumva să ne placă ce avem deja. Cu excesele și derapajale noastre, care sunt la fel de parte din noi precum tot ce poate fi considerat calitate pe lumea asta. Nu știu dacă iubirea de sine e lucrul la care m-am gândit astăzi, expunându-mă unui efort fizic considerabil. Ci mai degrabă înțelegerea de sine. Și acceptarea.

P.S. Astăzi, la clasa de TRX (în timpul clasei), două doamne discutau (în timp ce executau niște chestii foarte dubioase):

– Eu am 62.

– Aaaa… ești tânără, eu am 65. Mai trebuie să vii trei ani, să recuperezi.

P.P.S. Cam despre asta e vorba.