Per aspera, ad astra

Astăzi am făcut pană la mașină. Dis de dimineață. Practic, nici nu mă trezisem când am făcut-o. Mă duc eu floricică, după-masă, la nenii de la vulcanizare, să rezolv problema. Toată un zâmbet.

Și pentru că, de un an, de când m-am îmblonzit, nu mă mai simt obligată să fiu inteligentă, mă comport ca atare. Foarte senină, cum ar veni. În principiu, față de oamenii care mă știu cu multe școli la activ, mă simt oarecum obligată să-l invoc măcar așa, en passant, pe Nietzsche. Ceva de genul: ”ce nu te omoară, te face mai puternic”.

Dar la vulcanizare pot fi foarte blondă. Ceea ce și sunt.

Mă întâmpină doi neni care se uită la mine cu un fel de ”ntz ntz” pe buze. Și în priviri. De parcă eu am căutat pana, nu ea pe mine. Se uită, analizează, scot roata, o gâdilă pe ici, pe colo, o pun la loc, iar unul dintre ei îi spune celuilalt:

– Hai că vin acum. Stai să mai bag niște aer la doamna.

Mda.

Later update: Am făcut pană și la bicicletă. Adineauri. O să mă deplasez cu poneiul.