Fuga și alergarea

”Meritul aparţine omului care coboară în arenă, a cărui faţă este plină de praf, de transpiraţie şi sânge, care se luptă cu curaj… care cunoaşte marele entuziasm, marile dăruiri, cel care se consumă pe sine pentru o cauză demnă, care cunoaşte cel mai bine biruinţa finală şi care, în cazul cel mai rău, dacă nu reuşeşte, cel puţin eşuează pentru că şi-a asumat riscuri mari. Astfel încât locul lui nu va fi niciodată alături de suflete reci şi sperioase care n-au cunoscut vreodată victoria sau înfrângerea. (Theodore Roosevelt)

M-am ”lovit” de citatul de mai sus în repetate rânduri, în ultimele luni. Un citat devenit oarecum celebru în TEDx-urile și cărțile lui Brené Brown, cea care vorbește cu atât de multă deschidere despre vulnerabilitate și despre forța pe care ne-o dă, în fapt, această aparentă slăbiciune. Am regăsit astăzi acest gând al lui Roosevelt în povestea lui Dean Karnazes despre viața sa de alergător.

Am citit cele două cărți de mai jos în succesiune. Așa s-a nimerit. Prima vorbește despre compulsivități și despre cum le-am putea regla. A doua încurajează compulsivitățile. Fiecare dintre ele reprezintă o poveste de viață. Geneen este scriitoare specializată pe tulburările de alimentație. Dean este un corporatist pasionat de alergare. Sau, mai aproape de realitatea lui, este un alergător cu un job într-o corporație.

Sigur că, în felul sinusoidal în care îmi trăiesc viața, mi s-a părut amuzant să citesc cele două cărți consecutiv. Ambele m-au făcut să plâng și să râd. Și să-mi amintesc atâtea și atâtea lucruri uitate în sertărașele acelea pe care nu le mai deschidem niciodată, pentru că fie știm ce se află în ele, iar conținutul lor și-a pierdut semnificația pentru noi, fie le-am uitat și conținutul, și existența.

Una dintre cărți vorbește despre fuga pe care o practicăm cu consecvență, în viețile noastre, fără să realizăm. Cealaltă vorbește despre fuga conștientă. Ambele îndeamnă la o viețuire în prezent, nu la o existență spasmatică, focusată pe traumele trecutului. Și ambele vorbesc despre alegerile pe care le facem, în viețile noastre actuale.

Geneen Roth nu ne spune nimic despre mâncare, în esență. Ci despre comportamentele noastre care par iraționale, în ochii celorlalți, dar care au o justificare coerentă. Deși nici măcar noi, cei care acționăm într-un fel sau altul, nu putem decodifica corect propriile comportamente și semnificațiile din spatele lor:

”Comportamentul compulsiv, în esența lui, este o exprimare a credinței că nu suntem destul de buni. […] Compulsia este actul de a ne proteja printr-o activitate, o substanță sau o persoană pentru a supraviețui, pentru a suporta și a atenua trăirea unui moment anume. […] Suntem compulsivi din cauza părerilor pe care le avem despre noi înșine. Este o calitate a felului în care ne trăim viața care este ori compulsivă, ori necompulsivă. Nu este vorba de mâncare, băutură, droguri sau muncă, deși ne putem implica în acestea într-un mod compulsiv. Marca unei compulsii este inabilitatea de a ști dacă avem îndeajuns. Îndeajuns din orice: mâncare, muncă, dragoste, succes, bani.”

Mi-a deschis multe orizonturi această carte. Mai ales pentru că duc o existență compulsivă de când mă știu. Sigur că nu mă voi opri să fac ceea ce-mi place să fac. Însă am înțeles, o dată în plus, care sunt cauzele acestor aparente derapaje, a căror menire e totuși aceea de a ne ajuta să supraviețuim. Sau de a ne fi ajutat să supraviețuim atunci când eram prea mici să ne descurcăm prin propriile forțe. Doar că viața într-un corp de adult nu este o garanție a unei existențe adulte. Ci, mai degrabă, un frecvent eșec în a diminua discrepanța dintre copilul care am rămas și adultul care ar fi trebuit să devenim.

Dean Karnazez, pe de altă parte, e un om sărit complet din orice fel de norme umane. Cu siguranță, povestea lui mi-e mai aproape de ceea ce sunt eu. Însă, citindu-l, am avut un fel de revelație a normalității în privința propriei persoane. El fiind mult mai nebun decât am fost eu vreodată. Ceea ce nu mă face pe mine neapărat normală. Dar… prin comparație… Am citit această carte pe post de suport psihologic, pentru maratonul pe care urmează să-l parcurg. Însă a fost revelatorie din multe alte puncte de vedere. Când afli povestea unui om care aleargă mai mult de 300 de kilometri, fără oprire, parcă nu-ți vine să te mai plângi că tu ai de alergat doar 42. Însă știu că voi trăi și eu la 10, 20 sau 30 kilometri ceea ce a trăit el la 100 sau 200.

Dincolo de multele emoții pe care le-am trăit, citindu-i poveștile, am rămas cu o idee care m-a impactat mai mult decât toate celelalte:

”Majoritatea visurilor mor lent. Se nasc în momente pline de pasiune, cu perspectiva unor posibilități infinite, dar foarte des se sting și nu mai sunt continuate cu aceeași intensitate ca atunci când au luat naștere. Încet, subtil, visul își pierde din forță și devine efemer. Oamenii care și-au lăsat visurile să moară devin pesimiști și cinici. Simt că timpul și implicarea acordate împlinirii visului au fost în zadar. Cicatricile emoționale îi urmăresc pentru tot restul vieții. ”Nu e posibil”, îți vor spune ei când le spui de visul tău.”

Mai am 13 zile până la concurs și nu-mi stă mintea decât la asta. Am avut o zi liberă astăzi, mai am una mâine. Și n-am în cap decât cum să-mi planific seria de clase, astfel încât să mă antrenez cât mai mult. Mai am o cursă de 10 kilometri duminica aceasta, care să mă mai așeze un pic în balamale. Deși am uneori sentimentul că voi face implozie până la concurs.

Mi-e ciudat până și mie să mă acomodez cu noua mea existență. Dar e interesant să mă cunosc și altfel. Simt că undeva, pe acest drum al ultimelor luni, am transformat fuga în alergare. Și poate că nu e un lucru chiar mărunt. Și poate că e, totuși, ceva bun în povestea asta.

Sâmbătă, când am făcut cele șase clase în parc, am avut câteva momente de pauză în care n-am făcut altceva decât să mă uit la oamenii de pe margine. Cei care nu făceau sport, dar care se uitau la noi mișcându-ne. Și am văzut în ochii lor dorința aia de a fi și ei alături de noi, însoțită de amărăciunea credinței că nu o pot face. Nu știu cât mă va ține nebunia asta. Poate încă o lună, poate încă un an, poate încă o viață. Dar sunt extrem de hotărâtă să militez, ori de câte ori voi avea ocazia, pentru această cauză care cred că e cea mai la îndemână sursă de a trăi o viață conștientă și fericită – sportul.