Între fugă și alergare

Mai sunt 8 zile până la Bucharest MARATHON. Las aici link-ul de pe pagina mea de Galantom, pentru cei care doresc să doneze. Banii strânși vor fi folosiți pentru ore de terapie dedicate copiilor cu autism.

Între timp, eu mă antrenez de zor, cu mult aplomb. Ieri am făcut a treia pană la bicicletă, în trei săptămâni. De la excesul de sârguință, probabil. Mă mai lasă și cauciucurile, uneori. Și picioarele, alteori. Însă atunci când cauza nu e doar personală, pare că e ceva acolo, mai presus de limita fizică, care se activează în fiecare dintre noi.

Csikszentmihalyi spune un lucru destul de contraintuitiv, anume că ”cele mai bune momente din viața noastră nu sunt perioadele pasive, receptive, relaxante.. Cele mai bune momente survin, de obicei, când corpul sau mintea cuiva sunt întinse până la limită, într-un efort voluntar de a realiza ceva dificil și valoros.”

Alergatul nu-i o treabă ușoară. Nu știu de ce, dar nu seamănă cu niciun alt sport. Pentru că te aduce la niște praguri psihologice pentru care simți că nu ești niciodată pregătit îndeajuns. Și pentru că, în aparenta sa rutină, alergatul te întoarce către tine însuți. Cu fiecare pas în plus pe care, înainte de a-l face, simți că se rup bucăți din tine.

Alerg de ani buni. Dar a fost mereu o alergare frugală. Sprinturi scurte, opriri multe, limite niciodată depășite. Contrar a tot ceea ce sunt eu. Astăzi alerg oglindindu-mă mai mult. În spiritul granițelor pe care mă simt mereu datoare să le încalc. Înțelegând că, în fond, nicio graniță nu-i altundeva decât în mintea noastră. O convenție care, ca multe alte convenții, ne face să fim limitativi cu propriile dorințe și putințe.