Gaudeamus igitur

N-am numărat niciodată de câte ori am ascultat Gaudeamus în viața asta, în contexte oficiale. Uneori îl simt ca pe un imn personal, pentru că sunt ani mulți de când îl tot ascult. Fie toamna, fie vara.

Astăzi a început un nou an universitar. Nici nu mai știu a câta primă zi a fost. Eram un pic indecisă dacă să merg la facultate sau nu. Însă mi-am dat seama că viața e compusă din momente de genul ăsta. Și, până la urmă, nu putem fi doar pragmatici, cu propriile vieți. Avem nevoie și de un pic de emoție.

Sigur că, la anii mei lungi de studenție, am participat la festivități multiple. Am auzit toate discursurile posibile și imposibile despre deveniri, despre începuturi, despre lumea asta infinită ce așteaptă a fi schimbată. Îmbunătățită. Colorată de generațiile cele noi, care se tot succed. Însă mie nu-mi plac prea mult formalitățile. Nici formalismele. Deși le înțeleg, uneori, rostul. Nu-mi place bombastica discursivă de ocazie, pentru că îi lipsește fondul. Dar nu toate discursurile sunt emfatice. Unele au miez. Și sunt rostite, nu citite. De către un anume tip de profesori. În minute puține, suficiente însă pentru a contura posibilități noi pe harta ta de copil neștiutor.

Eu sunt însă și un copil îndrăgostit. Care a crescut tutelat de atâția profesori. Și poate că, de fapt, acesta e motivul pentru care am fost azi la școală. Să mă regăsesc pe mine, copilul. Și să-i regăsesc pe profesorii pe care nu-i cunosc încă atât de bine. Pentru că i-am văzut, în mare parte din timp, cu măști. Sau în mici pătrățele virtuale.

Cele trei luni de vacanță au trecut repede. Însă tot e nevoie de o recalibrare, după o atât de mare pauză. Nu-i ușoară adaptarea. Am petrecut zece minute cu noul orar în față și mi-am dat seama că m-am blocat la ziua de luni. Mai încerc și mâine, poate reușesc să avansez.

Mi-a lipsit școala. Deși îmi complică infinit viața, școala mi-e cocon. Probabil pentru că, așa cum spunea Adler, nevoia primordială a omului este aceea de a aparține. Și eu simt că aparțin școlii. Am simțit o întreagă viață asta. Poate că tocmai de aceea nici nu am putut pleca vreodată.

Nu contabilizez niciodată multele diplome pe care le am. Mi se pare complet irelevant. Știu că nu dintr-o nevoie de elitism academic le-am strâns. Ci dintr-o infinită insațietate de întâlniri. Și de oameni care mi-au devenit destin.

Astăzi mi-aș fi dorit să fie 1 iulie. Dar știu că mâine, când voi fi din nou în amfiteatru, voi fi fericită acolo.