De ce?-ul primului meu maraton

Când eram mică, mai cu seamă în școala primară, prima zi de școală era precedată de o primă noapte de școală nedormită. În care nu făceam altceva decât să mă uit la uniforma frumos așezată și la ghiozdănelul pe care abia așteptam să-l pun în spate. Totul era pus la dungă, fix ca în fotografia de mai jos. Pe vremea aia credeam în zodii și știam că fecioarele sunt ordonate. Știam, pentru că mi se spusese de îndeajuns de multe ori, încât să încep să cred asta. Așa că, mergând pe bias-ul de confirmare, am rămas la fel de ordonată.

Când auzi pe cineva că participă la un concurs de alergare, probabil te gândești că își pune niște adidași în picioare, niște căști pe cap și o ia la sănătoasa. Cumva, și eu am crezut cam același lucru, până să îmi vină brilianta idee să mă înscriu la maraton. Ulterior, când am început să mă documentez ce înseamnă asta, m-au trecut toate apele posibile. Trebuie să ai grijă la adidași, la șireturi, la noduri, la șosete, la suportul pentru apă, la buzunarele unde îți pui gelurile, la căști, la telefon. Practic, la toate nimicurile care, pe o distanță de 42 km, pot face diferența între a termina cursa și a o abandona.

M-am antrenat într-un ritm nebunesc în ultima vreme. Deși știu că am făcut multă sală și puțină alergare. Ceea ce, în economia concursului de mâine, nu e o treabă tocmai bună. Însă am și pedalat destul de mult, sperând că voi compensa pe ici, pe colo, kilometrii puțini alergați. Am făcut toate încercările pe care le-am crezut de cuviință – alergare pe ploaie, pe asfalt, pe bandă, pe teren accidentat. Le-am experimentat pe toate, astfel încât să pot gestiona măcar parțial orice fel de fenomen meteo ar putea apărea mâine.

N-am alergat mai mult de 21 de kilometri în viața mea. Și asta s-a întâmplat o singură dată, în luna mai. Iar de la semimaraton îmi amintesc doar că l-am terminat destul de avariată. Sigur, între timp am mai încheiat un concurs de cycling de 42 de kilometri, și vreo câteva sute de clase. Sunt cu siguranță în cea mai bună formă fizică a vieții mele. Însă nu îndeajuns de pregătită pentru o distanță atât de mare.

Nu am auzit săptămâna asta mai des altă întrebare decât ”de ce?”. De ce o fac? Am citit mult în ultima perioadă despre alergări, maratoane, flux, diete, experiențe, depășiri ale condiției umane. Și într-adevăr, alergarea de anduranță este despre ieșirea din zona de confort, și despre un fel de regăsire de sine. În altfel de dimensiuni decât cele știute. O prietenă mi-a spus, auzind acest răspuns semi-mistic, că m-aș fi putut regăsi și într-o cadă cu spumă. N-am contrazis-o. Știu însă că hedonismul n-a fost niciodată pe harta opțiunilor mele. Probabil că am văzut de prea multe ori filmele cu Rambo, când eram foarte mică, astfel încât să mi se imprime un anumit stil de a funcționa în viața de zi cu zi.

Știu că în timpul cursei de mâine voi derula multe ”de ce?”-uri în mintea mea. Știu, pentru că am experimentat asta și în alergările mele nocturne. Însă luna mi-e pavăză și inspirație. Și alter ego, pe alocuri. Soarele, însă, mi-e mister. Și necunoscut.

Am început deja programul hiper-alambicat de care mă temeam. Și am clacat de vreo două zile. Simt burnout-ul în fiecare fibră din corp. Și pentru că presiunea maratonului e tot mai puternică, și anxietatea e tot mai ridicată. Am plâns mult. Și ieri, și azi. Și, la cum se anunță lucrurile, probabil că o voi face și mâine. M-a prins acest concurs chiar în primul weekend de NLP Master. Unde speram sincer să fie cu distracție, nu cu bocete. Dar drumul către sine nu e cel mai ușor. Acolo nu mai e loc de fugă. Însă probabil că, în spiritul celor învățate la primul modul, de NLP Practitioner, e un sens în sincronicitățile al căror rost nu-l înțelegem din prima.

Trăiesc aglomerat. Și sufocant, pe alocuri. Cu oameni mulți în jurul meu. Cu instituții multe la care trebuie să ajung. De multe ori, concomitent. Iar dacă nu voi deveni ubicuă curând, o să fac implozie cu siguranță. Căci alegeri nu știu să fac. Nici să renunț, atunci când nu mai pot.

Alerg de-o viață. Între teatre, între facultăți, între spectacole, între săli de sport. Între oameni. Între gânduri. De multe ori am senzația că a mea mamă sigur nu m-a născut stând la orizontală. Dacă nu alerga, măcar mergea. Căci altfel nu îmi pot explica agitația continuă cu care trăiesc de-o viață. Nu mi-e foarte clar de ce alerg, atunci când alerg. Poate pentru a păcăli timpul. Ori pentru a înlănțui experiențe multiple. Cu oameni de tot felul. Sau poate pentru a-mi testa limitele umane ale anduranței psihice. Și, uneori, fizice.

Știu să alerg. Și pot să alerg. Deși mi-e frică de cei 42 de kilometri și 195 de metri cum nu mi-a mai fost de multă vreme frică de ceva. Știu însă că nu am să mă opresc, oricât de mult mă va durea. Căci așa sunt educată să trăiesc. Cât mai cazon cu putință. Căutând, probabil, lumina la care tot sper, după un lung întuneric. Deși nu e niciodată cu garanții. Dar, vorba lui Bon Jovi, ”it’s my life / It’s now or never / But I ain’t gonna live forever / I just want to live while I’m alive”.

Nu e doar despre limitele mele mâine. Alerg și pentru o cauză. A copiilor cu autism, care au permanentă nevoie de terapie. Pentru care puteți încă dona aici. Știu că atunci când mă vor lăsa picioarele, îmi voi aminti de asta. Și voi continua.

P.S. Voi reveni mâine seară cu povestiri. După un weekend de NLP și un maraton, cred că voi vedea un pic diferit realitatea.