Din seria: ”Plămadă suntem precum cea din care-s făcute visele.” (W.S.)

Nu sunt în deplină coerență cognitivă, la această oră. Deși am terminat de alergat de ceva vreme. Mi-aș dori să redau experiența de azi cu cele mai alese cuvinte de pe lumea asta, astfel încât oricine ar citi, să simtă măcar un mic imbold către a face mișcare.

Mulți oameni care mă cunosc îmi spun adesea că sigur consum ceva. Că prea sunt, ca să folosesc un termen modern, tripată. Pentru cine nu e familiarizat cu argoul, se traduce în entuziasm exarcebat, generat în urma consumului de substanțe. În măsura în care reușesc să fiu coerentă cu mine însămi, pe tot parcursul unei zile, nu-mi amintesc să apelez la altceva decât la cafea și ciocolată. Dar astăzi, într-adevăr, am stat un pic de gânduri dacă nu cumva îmi toarnă cineva praf de stele prin vene, în timp ce dorm.

Ca să încep cu concluzia, am terminat primul meu maraton (42 kilometri și 195 metri) în cinci ore. Maximum la care aveam voie era de șase ore. Vorbeam ieri cu o colegă de la NLP despre eveniment și îi spuneam că estimez să termin în cinci ore. Mi s-a părut amuzant că am nimerit. Cumva, am fost focusată toată săptămâna pe cifra asta. Puterea gândului, dacă mai aveam vreun dubiu în privința asta. Sigur, s-a bazat și pe date factuale estimarea mea, n-am visat noaptea timpi de alergare.

Ce înseamnă cinci ore astăzi? Când toți alergăm bezmetici dintr-o parte în alta, încercând să facem cât mai multe lucruri într-un timp cât mai scurt? Să ai cinci ore pentru tine și doar pentru tine, cinci ore în care să nu vezi notificări, apeluri, mailuri, mesaje și să fii doar tu cu tine, asta numesc eu lux. Mă tot amuzam de mine însămi, în timp ce alergam, cum îmi petrec o liniștită și călduroasă zi de duminică alergând în voie pe străzile Bucureștiului. Aș putea-o numi recadrare această perspectivă, căci de la un punct încolo am început să văd steluțe căzătoare.

Ca să o iau cronologic, am început cursa hiper entuziasmată. Eram fericită. Cu adevărat. Și mă gândeam cât de mult și cu câtă emoție am așteptat acest moment. Și mi-am spus (am discutat mult cu mine însămi azi): ”Bucură-te! E ceea ce ți-ai dorit de atâta amar de vreme!”. Pare că-mi sunt ascultător bun, căci m-a ținut bucuria pe parcursul întregii curse. Știam că primii kilometri sunt grei. Am avut acest blocaj la toate antrenamentele – după primul kilometru și jumătate până la kilometrul 3. Însă mai știam că, dacă nu mă opresc, o să-mi revin și o să pot alerga. Ceea ce s-a și întâmplat. Față de semi-maratonul unde m-am oprit de nenumărate ori, avariată fiind, astăzi am alergat primii 22 de kilometri incredibil de bine. Nu m-am oprit decât la punctele de hidratare, unde am petrecut maximum un minut. Alergam și nu-mi venea să cred ce ușor e.

Pe la kilometrul 12 însă am început să am stări de greață. Era totuși cam devreme pentru așa ceva. Tot pe acolo, mă lovise un puseu depresiv. Îmi amintisem ceva ce s-a întâmplat la șapte ani, când abia intrasem la școală. Dădusem un test inițial, la care luasem 9.75. Iar al meu tată, militar de profesie, dar și de fire, s-a uitat la mine destul de furios (așa am perceput eu momentul) și mi-a spus să repet după el: ”Eu sunt cea mai bună din clasă”. Sigur, eram destul de speriată la momentul acela. Dar am înțeles ceva atunci. Că trebuie să fiu cea mai bună, fie că vreau, fie că nu. Și am purtat gândul ăsta după mine ani în șir, cu un șir infinit de note de zece în buzunar. Însă cred că nu a fost niciodată a mea nevoia asta. Mi-am dat seama azi, în timp ce mă lovise atât de puternic amintirea (și mă străduiam să nu plâng, că nu-mi va fi bine dacă o fac), că nu vreau să fiu cea mai bună. Vreau doar să fiu. Atât cât pot fi. Un kilometru m-a ținut povestea asta, timp în care tot încercam să-mi spun că episodul ăsta a fost tare demult, și că a trecut. Și că eu sunt acum în altă poveste, de care aș face bine să mă bucur.

Mi se părea incredibil cum pot să mă disociez de durerea fizică, dar nu reușesc să mă decuplez de la amintiri. Am avut stări de greață și de plâns de câteva ori până la jumătatea cursei. Dar îmi tot repetam: ”Poți să plângi și să vomiți cât vrei, dar după ce terminăm cursa”. A funcționat.

Pentru că, totuși, nu m-am avântat la ditai maratonul fără documentare, mi-am adus aminte ce ușor te poate păcăli propriul corp. Însă eram pe val la jumătatea cursei. Mă simțeam un fel de Zeus, cu întregul său Olimp la picioare. De la kilometrul 22 încolo, pășeam pe un teritoriu necunoscut. Nu știam cum e, pentru că nu depășisem niciodată 21 kilometri. Eram încă bine. Mă dureau picioarele binișor, dar mă mișcam. Nu simțeam nevoia să mă opresc. În mod paradoxal, playlist-ul pe care mi l-am făcut s-a sincronizat perfect cu clipele mele de cădere. Pentru că muzica m-a ținut destul de bine ancorată în realitatea momentului.

Pe la kilometrul 27 am început să mă resimt bine de tot. Îmi revenisem la nivel emoțional, însă începeam să am niște dureri mari la picioare. Am redus viteza considerabil, dar nu m-am oprit din alergare. Au fost câțiva kilometri imposibili. Pe care i-am parcurs, totuși, cu zâmbetul pe buze. E ciudat poate, dar în afara momentelor de cădere psihică, am reușit să fiu veselă aproape cinci ore. Cu cât avansam și mă apropiam de final, cu atât îmi venea să râd mai tare. Sigur, nu mai aveam atâta energie cât să mai și râd, dar în sinea mea mi se părea totul foarte amuzant.

Nu știu ce s-a întâmplat astăzi exact, însă am reușit ceva ce pentru mine e cu adevărat o performanță – să nu mă opresc deloc, în afara momentelor de hidratare. Unde am stat foarte puțin. Oricum, opririle au devenit tot mai dureroase, de la un punct la altul (erau din 5 în 5 kilometri). La un moment dat am vrut să arunc ceva la coș și a trebuit să pășesc peste unul din separatoare, săltat la 20 de centimetri. Când am ridicat picioarele, am simțit că mă rup complet.

Am avut multe momente de vertij, de pe la kilometrul 27. Dacă vedeam pe cineva pe lângă mine că se oprește, și apoi pleacă iar, simțeam că mi se mișcă pământul sub picioare. Dar am reușit să mă regrupez. N-am putut mânca altceva decât două bucăți de banană și niște felii de portocală. Și alea cu efort. Simțeam că-mi ies mațele, la propiu, dacă înghițeam altfel de mâncare solidă.

În general, am alergat constant. Am făcut puține sprinturi. Pe ”María la del barrio” și ”Betty la fea”. Amuzant, nu? Alergam și râdeam, amintindu-mi de vremea când mă uitam la telenovelele astea două. Am alergat și cu ochii închiși, pe melodia lui Bon Jovi. Acela a fost chiar un moment de flux absolut. Pe care l-am mai avut și la kilometrul 40, ascultând ”Survivor”, a celor de la Destiny’s Child. Și sigur că am tras tare pe muzica tovarășilor de la BUG Mafia, dacă tot am buletin de Pantelimon. Am luat ad literam versul ”fugi, fugi, vin băieți buni”. Am încercat să alerg ultimul kilometru fără muzică, dar simțeam că nu mai merge. Așa că, după ce primii șase kilometri am ascultat aceeași melodie (pe care m-am antrenat aproape exclusiv în ultima săptămână), am încheiat tot cu ea.

Când am terminat și m-am oprit din alergare (doctorul ne-a spus să mergem când terminăm, pentru că altfel creierul n-o să înțeleagă de ce ne oprim deodată, după ce am alergat așa de mult), am simțit că mi se descompune corpul. Nu mai puteam păși. Mi-a luat ceva vreme să mă pot deplasa. Foarte lent, desigur. Îmi venea să continui să alerg, cred că mi-ar fi ieșit mai bine.

Am plecat de acolo mergând încă doi kilometri, căci n-am avut unde parca mai aproape de dimineață. Nu știu exact cum i-am parcurs. Și, în timp ce mergeam, nu mă gândeam decât că trebuie să ajung la cursul de NLP, care se ține la etaj. Ceea ce însemna scări. A fost ca un film horror pe care îl vezi în miez de noapte. Știi că te sperii, dar te uiți în continuare.

Nu pot să mai merg aproape deloc. Am o viteză demnă de o broască țestoasă mahmură. Și nu mă doare un element din corp, ci un întreg atlas anatomic. M-am dus la Lidl, când am ajuns acasă, și nenea de acolo (care m-a văzut că șchiopătam într-un fel deosebit) îmi spune senin: să vă grăbiți, că închidem la 19.00. Ce să fac, my friend? Nici cu gândul nu mă mai pot grăbi. I-am zâmbit politicos. Că ce puteam face? Mâine ar trebui să fac o alergare ușoară, pentru recuperarea mai rapidă. Sunt foarte curioasă cum voi face asta.

Am promis ieri că voi răspunde astăzi la acel ”de ce?”. De ce am alergat un maraton?

Pentru că, atunci când eram foarte mică și îi vedeam pe nenii ăia că aleargă un maraton (deși nu știam ce înseamnă asta exact, ci doar că e ceva enorm), mi se părea că sunt de pe altă planetă. Dar viața m-a învățat, în ultimii ani, că atâta timp cât îți dorești ceva cu toată ardoarea, nu trebuie să fii de pe altă planetă, să împlinești acel ceva sau să ai parte de el.

Pentru că am sperat că pot. Pentru că mi-a fost teamă că nu pot. Și pentru că am știut, în sinea mea, că voi termina. Chiar și târându-mă. Însă nu m-am târât. Ci am alergat cu zâmbetul pe buze. Cu toată durerea fizică aferentă.

Pentru că de multe ori, pe parcursul cursei, mi-am imaginat cum o să mă duc să-mi strâng părinții în brațe, cu medalia de finisher la gât, și am să plâng în brațele lor. Epuizată, dar fericită.

Pentru că atunci când te uiți în jos, la asfaltul pe care calci, nu vezi altceva decât un infinit gri. Însă când ridici capul și alergi uitându-te în jurul tău, te inundă milioane de nuanțe.

Pentru că voiam să revăd copii zâmbind, uitându-se la oameni mari care fac sport. Sunt convinsă că lucrurile astea se vor imprima în ei și poate că, la vârsta adultă, aducându-și aminte de oamenii cei mari care alergau pe lângă ei, cu zâmbetul pe buze, o vor face și ei. Pentru alți copii.

Pentru că nu mi-am mai acordat mie însămi atâta timp de foarte multă vreme.

Pentru că viața noastră e un maraton. Unii kilometri îi resimțim din plin, pe alții îi alergăm din reflex. Alții ne dor atât de tare, încât ni se pare că nu putem continua. Și e o alegere, în fond, dacă alergăm încrâncenați și ostili, sau cu zâmbetul pe buze. Nu știm niciodată ce e după linia de start. Iar când ne-am dat seama despre ce e vorba, suntem deja la jumătatea drumului. Știm că e și un finish acolo, undeva, dar nu știm cât ne va lua să ajungem la el. Poate că, în fond, e bine să terminăm zdreliți și epuizați acest drum. Înseamnă că l-am parcurs pe deplin.

Sunt destul de avariată fizic dar, la cum mă cunosc, probabil o să întreprind o recuperare rapidă, în stilul propriu. Am fost fericită astăzi. M-am bucurat de fiecare pas pe care l-am făcut. Am plâns abia când am ajuns acasă. Dar am plâns de epuizare și de fericire. Ce ciudat de simplă e viața, uneori. Am avut niște ultime trei zile infernale – la teatru, la facultate, la master, la NLP, la sală, la maraton. Însă am învățat lucruri prețioase. Pe care le voi purta cu mine în călătoriile viitoare. Sportive sau non-sportive.

Mulțumesc, Andreea și Gilly, că mi-ați fost ”tartori”, de un an și ceva încoace. Îndrăgostindu-mă de voi și de felul vostru de a fi, așa de diferit, în fond, dar și de stilul hardcore de a face antrenamente, m-am aruncat în sport fără vestă de salvare. Cred că sunteți oamenii cu care am stat cel mai mult în ultimele luni. Și vă sunt profund recunoscătoare pentru tot acest drum lung și alambicat!

Mulțumesc, Ioana, pentru toată energia ta bună. Am ascultat azi câteva piese de zumba, care s-au nimerit fix în intervalul când ar fi trebuit să fiu la clasă la tine. Și am zâmbit, în sinea mea.

Mulțumesc, Gabi, pentru toate momentele în care mi-ai spus să pedalez mai tare, tot mai tare. Le-am dus cu mine, în alergare.

Mulțumesc tuturor instructorilor care m-au chinuit cu multă asiduitate, în ultimele opt luni, de când am reluat antrenamentele în felul ăsta fanatic. M-am gândit astăzi la voi în multe momente. Chiar dacă nu vă numesc aici, sunteți în mintea și în sufletul meu. Și vă port cu drag și cu recunoștință.

Mulțumesc super-colegilor mei de la NLP, care m-au încurajat și aplaudat!

Mulțumesc, Georgiana, că mă iubești așa de tare! Nu înțeleg încă de ce, dar poate că nici nu trebuie să înțeleg totul pe lumea asta.

Mulțumesc tuturor celor care mi-ați scris înainte de cursă! Am apucat să citesc mesajele, chiar dacă nu am avut timp să răspund. Le-am purtat cu mine astăzi.

Mulțumesc tuturor celor care ați donat pentru orele de terapie ale copiilor cu autism!

Mulțumesc, bunii mei părinți! Cu toate bunele și relele anilor mulți de când ne cunoaștem, cred că a ieșit totuși ceva bun plămădit din voi!

Mulțumesc, viață, că ești fix așa cum ești! Nu te-aș vrea nicicum altfel!

În final, mulțumesc tuturor celor care ne-au înjurat astăzi și au și recunoscut că au făcut-o. Știu că s-a închis tot orașul din cauza noastră. Așa că meritam, un pic . Dar a fost pentru o cauză nobilă.